Nostalgie

Constantin Abăluță, „Poem pentru cei ce nu-s de față”, cu un preambul și ilustrații ale autorului, Casa de pariuri literare, București, 2018, 78 pag.

În același an edito­rial (cel care tocmai s-a în­cheiat), Con­stantin Abăluță a publicat două volume de poezie, ambele la aceeași editură și cu formatul păstrat. Ca și Trecerea în alt ocean, despre care am scris în România literară, Poem pentru cei ce nu-s de față e o carte de mici dimensiuni, ilustrată și ea de autorul însuși.

O artă poetică este schițată în Tot ce e depărtat, primele două versuri indicând direcția retrospectivă pe care se așează volumul nou, iar următoarele, aducând detaliile unei vieți de familie a cărei amintire îl melancolizează pe vârstnicul poet: „Cât de proaspăt vine spre/ mine tot ce e depărtat/ unchii bunicul obiceiurile lor/ boabe care rodesc abia azi/ țigara rulată din foiță și piramida/ de mere și caii de curse/ cerești sinonime cu unchiul Florea/ Bunicul și unchiul Marin/ iar cămășile țesute din abăluță/ prelungesc pe umerii și/ mâinile mele degetele bunicii// poate că vechile vremuri nu s-au terminat/ ele adastă și azi prin preajma caselor noastre”. Pe această linie rememorativă și evocatoare sunt constituite primele două cicluri, intitulate cam didactic Călătorind prin odăile tatei și Călătorind prin odăile mamei. Secvențe din trecutul familial de pe când el era un prezent viu și intens revin acum, din copilăria poetului octogenar, în versuri nostalgice, dar care își păstrează conturul realist. Cutare episod trăit cu decenii în urmă, în vremea războiului sau după instalarea comunismului la noi, este retrăit acum, cu tot cu contextul în care copilul se afla fără a-l conștientiza; și pe care subiectul cunoscător îl reconstituie minuțios. Abăluță caută deopotrivă efectul de autenticitate al unor scene de mult consumate și perspectiva în care ele se leagă unele de altele, căpătând retrospectiv un sens. În versuri mai muncite și mai dificil de scris decât ar părea, poetul a trebuit să facă foarte multe pe spații mici: să portretizeze personajele din cercul familiei; să le sublinieze rolul jucat într-o anumită scenă, dar și în biografia lui; să dea un coeficient simbolic gesturilor și acțiunilor sau activităților ce se pretează la o codificare de acest tip; să urmărească întâmplările decupate în regim realist și efectele lor, în timp; în sfârșit, să nu facă o cronică „măruntă” a unor episoade luate ca atare din trecutul comun, ci să găsească legături și corespondențe între personaje, vârste, generații și epoci istorice.

În Piramida de mere, în șase strofe, parcurgem o adevărată epopee rural-familială, cu secvențe domestice în care se răsfrâng mai întâi bucuriile unei copilării, în condițiile unei istorii îngăduitoare cu oamenii; și apoi – de la un punct – agresiunile din exterior, care se înmulțesc, se întețesc și vor pune capăt vârstei edenice. În prima strofă, un măr „ieșit din rând”, căruia i s-a spus Paznicul, pare să vegheze asupra abundenței recoltelor și liniștii familiei. Ca salcâmul până la urmă tăiat de Moromete al lui Preda, Paznicul ce face mere viermănoase e axul paradisului pierdut de Abăluță: „În capătul dinspre șosea al livezii/ de pruni a bunicului,/ ieșit din rând, se prășise de la sine un măr./ Bunicul îi spunea Paznicul/ căci toată vara veghea prunii și/ se cocea hăt către toamnă/ după ce prunele deveniseră de mult țuică./ Din merele viermănoase/ bunicul făcea tescovină/ iar pe cele sănătoase le clădea/ într-o piramidă în beci”. Strofa a doua îl aduce în scenă pe micul „erou”, protagonistul ce va deveni naratorul liric. El e mai mic de statură decât „piramida de mere” din beci; și ciuda că nu poate desprinde nici măcar un element din piramida cu sâmburi și codițe s-a păstrat, cu intensitatea decepției de atunci, în memoria afectivă a naratorului: „Când mă trimetea bunica să-i/ aduc câte ceva de pe rafturi/ mirosul de mere mă ispitea și mi-era ciudă/ că nu puteam să fur nici un măr,/ nici măcar pe cel din vârf,/ piramida fiind mult mai înaltă ca mine”. Metamorfozată, ca în basme, în plăcintă, în strofa a treia, grămada organizată piramidal de mere nu dispare din memoria micuțului osândit, precum Tantal, să nu poată mânca din ce-i la îndemâna sa. Copilul abia gustă din plăcintă și este nostalgic, deja, după „răposata piramidă”: „La Sfânta Maria, de ziua bunicii,/ piramida se transforma/ în plăcintă de mere. Abia de/ gustam. În mintea mea/ tot răposata piramidă își răspândea efluviile”.

Cu strofa a patra, apare prima fractură în desfășurătorul întâmplărilor domestice. După bombardamente, livada e pe jumătate distrusă, iar casa zgâlțâită „din temelii”. Sensul propriu și cel figurat al unor cuvinte din poemul lui Abăluță încep să se suprapună. Nu numai temeliile casei bătrânești sunt zgâlțâite acum, ci și temeliile existenței și ale fericirii unei familii. Poate pentru că Paznicul nu a putut împiedica această agresiune venită din cer, bunicul reface zidurile dărâmate ale casei, dar nu mai „clădește” piramida de mere, niciodată. Războiul a distrus simbolul central al paradisului domestic: „La bombardamentele din 44/ o bombă a distrus jumătate/ din livada de pruni/ și-a zgâlțâit din temelii casa. În beci/ piramida s-a dărâmat și merele/ s-au răspândit peste tot./ Bunicul a înălțat din nou zidurile/ dărâmate ale casei,/ dar piramida de mere n-a mai/ clădit-o niciodată”. Cu strofa a cincea, vine tragedia pentru familie, mai mult rezumată și sugerată decât descrisă cu toate amănuntele ei, în maniera poetică din secvențele an­terioare. Perspectiva copi­lului, percepțiile lui de erou al uni­versului familial se destramă. Ca la o matu­ri­zare accelerată, timbrul vocii se schimbă, iar grozăviile noi sunt rememorate sumar, sugestiv și aluziv. Vârstnicul, de data aceasta, nu mai vrea să retrăiască episoadele biografice teribile pe care trecerea timpului le-a mai atenuat. Patru versuri sunt suficiente pentru a rezuma tragedia: „La puțin timp, bunicul a murit./ Era preot, purta anteriu, și rușii/ beți dintr-un camion/ s-au distrat grozav călcându-l”. În fine, după acest adevărat tur de forță liric, în ultima strofă poetul va strânge toate firele și va trece de la conturul real al scenelor la gestul simbolic, ritualic, care să evoce lumea pierdută. Amintirea bunicului și a paradisului făcut posibil de el, cu un Paznic vegetal ieșit din rând, va fi pomenită într-un parastas laic înduioșător: „În fiecare an, de ziua morții lui,/ cumpăr câteva kilograme de mere/ și clădesc în beciul casei mele/ o piramidă.”.

În mod analog sunt construite majoritatea poeziilor din primele două cicluri, cele rememorative, din carte. Evocarea se umple de amănunte, până la pragul în care acumularea lor permite cristalizarea unei semnificații de ansamblu, observarea unui „desen din covor”. De altfel, și războiul de țesut apare în aceste versuri pe jumătate rurale și pe jumătate citadine: el trece de la o generație de femei la următoarea și „țăcăne undeva în amintire” într-un fel liniștitor, tocmai pentru că prin activitatea aceasta casnică și pașnică, lumea întreagă pare să aibă un fundament și un scop.

Din altă arie tema­tică și simbolică vor fi elementele de tablou din ciclul final al cărții. Aici îl regăsim pe Abăluță în „tipi­cul” volumului dinainte: o siluetă solitară trecând pe străzile marelui oraș ori privind de sus, de la fereastră, înainte de a-și întoarce ochii spre oglinda rotundă a bunicului păstrată de nepot. Fără simetriile prea expli­cite din cartea precedentă, volumul de față integrează întâmplările mari și mici în câte o structură de sens descoperită în timp și evidențiată, o dată și încă o dată, prin ele. Dozajul e mai bun.

Poem pentru cei ce nu-s de față dovedește că arta unui poet nu este ceva de la sine înțeles și obținut o dată pentru întreaga carieră. Ea e mai degrabă un teren de permanente încercări și reveniri, eforturi și configurări, cu rezultat greu de anticipat și schimbător; de data aceasta, câști­gător.