cântec de păhăruț
Părintelui St. L.
nu plec
la margine de nicio apă
stau
și mă uit în apă
până când
cresc nuferi galbeni din apă
și cad flegme,
flegme mari din viitor
peste obrazul unui mort
care nu știe că e mort,
apare la televizor
și vorbește
vorbește
vorbește
unui dispărut popor
taman acum
la vreme de sapă
când, ce să vezi
popa prinde pește
la margine
de nicio
apă:
pește,
după pește,
după pește –
sufletele celor
pe care undița Lui,
din cer, îi pescuiește.
poemul lui ion mircea
adesea, întrebat ce maeștri
am avut în anii formării,
răspund sincer, nu fără un strop
de perversă plăcere :
toți cei pe care i-am citit
până la vârsta
primilor mei ochelari de vedere!
după cincizeci de ani iată citesc
doar cu bicla pe nas,
inclusiv Evangheliile,
inclusiv epistolele pauline,
inclusiv, nepoților, din frații Grimm,
inclusiv, Mariei, din mine –
ca deodată s-apară
Materia care ne desparte
și să constat, chiar din momentul
prim al lecturii,
oarecum perplex,
oarecum privind de departe,
că, Dumnezeule!, pot să citesc
prin această nemaivăzută carte
indiferent de cum cade lumina,
ba în puterea nopții,
ba ziua-n amiaza mare,
doar cu vederea mea
și nostalgia primilor ochelari de soare.
cântec de păhăruț
la margine de nicio apă
stau
și mă uit în apă
nu plec
am avut heleșteu
am avut casă cu heleșteu
și nuferi galbeni pe heleșteu
acum
la margine de nicio apă
stau
și mă uit în apă
până când
cresc nuferi galbeni din apă
– Mariene, să pun ceapa la fiert?
sunau sus pe coastă
prin aerul încins spre amiază
clopoțeii din vocea mamei –
pentru ciorba de pește.
– Da!, abia răzbătea,
ferit glasul meu,
din mijlocul liniștii
cărășeilor aurii zvârliți în iarbă.
după o viață de om
plină-ochi
în unsprezece luștri și mai bine
de la chemarea aceea,
încă aud, mai aud
destul de limpede tot
șirul clopoțeilor din vocea mamei
alergând la vale spre mine
prin aerul încins de amiază
și „da”-ul acela ferit
abia suind coasta –
dacă și numai dacă
la margine de nicio apă
plouă-ninge
stau și mă uit în apă
până când
cresc nuferi galbeni din apă.
poemul lui lucian vasiliu
Un om din Tecuci avea un motor
dar nu i-a folosit la nimic
Mihai Ursachi
numai poezia noastră
e mai mare
ca țara noastră !
am zis nu de mult
după 16 ore de mers cu trenul
la Satu Mare (Festivalul Poesis) –
ceea ce mă intrigă însă, și nu puțin,
este că aceeași enormă constatare
mi s-a impus de curând
după o întârziere pur și simplu
tembelizantă călătorind cu trenul din Capitală
spre Tecuci (Festivalul Conachi),
ca o dată ajuns la fața locului
din vorbă-n vorbă să aflu
că de ani buni
omul poetului Mihai Ursachi, sau mai degrabă urmașul
recent al aceluia,
și-a pus în funcțiune publică
celebrul motor
unde credeți? – la CFR
se-nțelege, cu scopul măreț patriotic
de-a lărgi cât mai mult fruntariile
țărișoarei – cum altfel, dacă nu
prin tehnica dilatării insuportabile,
la ruperea nervilor, a timpului real de deplasare oriunde ai călători, nu contează dacă
la festivaluri delirice cu precădere –
numai la limita
infarctului
să fie!
o, definitiv apuse timpuri aurorale,
timpuri aproape de nimic,
când țara nu te voia pur și simplu
tembelizat
și trenurile ei ajungeau,
cu toată întârzierea, mult-mult
mai la timp
iar foarte inspiratul
poet din Țicău (fundacul Dochia)
scria, plin de nebunie și lumină,
că da, un om din Tecuci avea un motor
dar, cuminte ca orice
moldovean de treabă din acel timp,
nu l-a folosit la nimic-nimic.
p.s.
am mers la Satu Mare,
am mers și la Tecuci
dar tu, Lucinde Basileus,
cu trenul un’ te duci când te duci
să probezi din privirea aceea între-
deschis-albastră direct la fața locului
că numai poezia noastră
este mai mare
ca țara noastră?
poemul angelei marinescu
atâtea lămpi crescute-n soare
și tu balaură a poeziei
blestemate : asta te-ai vrut,
asta ești –
destin împlinit.
și-acum, cele șapte capete
retezate, atenție! cu ața rugăciunii
mămăligii
unei bunicuțe de demult,
ascultă toate deodată
de-aceeași inimă
care nu e?
în locul ei, șerpeasca
bătaie de aripi a nimicului
operată, înnodată
atenție din nou! cu ața rugăciunii
mămăligii
acelei bunicuțe de demult,
palpită cât de cât?
ața, vreau să zic.
lampă crescută în soare,
lampă crescută în soare,
destul ai râs în întunericul
cel mai dinlăuntru
de porcii din grădina de vară,
dulcele stil clasic și nemurirea
sufletului
gata cu aventura,
întoarce-te la casa ta și vei afla
ce n-ai avut în casă niciodată
lumina din lumină
și liniștea liniștii,
vei pune capul jos, vei adormi
și te vei stinge – atenție mare
la final! – ușoară ca tot fulgul
pentru care s-a rugat
demult o bunicuță
cu ața mămăligii ei
cu tot.
cântec de păhăruț ca
poem ce va fi scris peste o sută de ani se pare
de stră-strănepotul meu
poetul nu-știu-care
la margine de nicio apă
stau
și mă uit în apă
am avut o țară,
am avut un popor,
și-un stră-străbunic
poet nu profet
cu casă pe pământ,
cu heleșteu
și nuferi galbeni pe heleșteu
în mijlocul acelui
dat peste cap popor
ca păhăruț
fără
picior.
acum
la etajul 991 dintr-un
building center hiperboreean,
subsaharian
sau, și mai implauzibil
da, marțian
stau și mă uit în apă
la margine de nicio apă
până când
cresc nuferi galbeni din apă:
pot
să te contemplu, Doamne
în clipa asta
veșnic
tot?
așa arată uneori
un pericol public.
o spun eu, stră-străbunicul,
lucid, cu mintea întreagă
și, sper din toată inima,
fără detestatul, în zilele noastre,
dar al profeției.
(din vol. păhăruțul,
în pregătire la Ed. Junimea)