Poezie

cântec de păhăruț

Părintelui St. L.

nu plec

la margine de nicio apă

stau

și mă uit în apă

până când

cresc nuferi galbeni din apă

și cad flegme,

flegme mari din viitor

peste obrazul unui mort

care nu știe că e mort,

apare la televizor

și vorbește

vorbește

vorbește

unui dispărut popor

taman acum

la vreme de sapă

când, ce să vezi

popa prinde pește

la margine

de nicio

apă:

pește,

după pește,

după pește –

sufletele celor

pe care undița Lui,

din cer, îi pescuiește.

poemul lui ion mircea

adesea, întrebat ce maeștri

am avut în anii formării,

răspund sincer, nu fără un strop

de perversă plăcere :

toți cei pe care i-am citit

până la vârsta

primilor mei ochelari de vedere!

după cincizeci de ani iată citesc

doar cu bicla pe nas,

inclusiv Evangheliile,

inclusiv epistolele pauline,

inclusiv, nepoților, din frații Grimm,

inclusiv, Mariei, din mine –

ca deodată s-apară

Materia care ne desparte

și să constat, chiar din momentul

prim al lecturii,

oarecum perplex,

oarecum privind de departe,

că, Dumnezeule!, pot să citesc

prin această nemaivăzută carte

indiferent de cum cade lumina,

ba în puterea nopții,

ba ziua-n amiaza mare,

doar cu vederea mea

și nostalgia primilor ochelari de soare.

cântec de păhăruț

la margine de nicio apă

stau

și mă uit în apă

nu plec

am avut heleșteu

am avut casă cu heleșteu

și nuferi galbeni pe heleșteu

acum

la margine de nicio apă

stau

și mă uit în apă

până când

cresc nuferi galbeni din apă

Mariene, să pun ceapa la fiert?

sunau sus pe coastă

prin aerul încins spre amiază

clopoțeii din vocea mamei –

pentru ciorba de pește.

Da!, abia răzbătea,

ferit glasul meu,

din mijlocul liniștii

cărășeilor aurii zvârliți în iarbă.

după o viață de om

plină-ochi

în unsprezece luștri și mai bine

de la chemarea aceea,

încă aud, mai aud

destul de limpede tot

șirul clopoțeilor din vocea mamei

alergând la vale spre mine

prin aerul încins de amiază

și „da”-ul acela ferit

abia suind coasta –

dacă și numai dacă

la margine de nicio apă

plouă-ninge

stau și mă uit în apă

până când

cresc nuferi galbeni din apă.

poemul lui lucian vasiliu

Un om din Tecuci avea un motor

dar nu i-a folosit la nimic

Mihai Ursachi

numai poezia noastră

e mai mare

ca țara noastră !

am zis nu de mult

după 16 ore de mers cu trenul

la Satu Mare (Festivalul Poesis) –

ceea ce mă intrigă însă, și nu puțin,

este că aceeași enormă constatare

mi s-a impus de curând

după o întârziere pur și simplu

tembelizantă călătorind cu trenul din Capitală

spre Tecuci (Festivalul Conachi),

ca o dată ajuns la fața locului

din vorbă-n vorbă să aflu

că de ani buni

omul poetului Mihai Ursachi, sau mai degrabă urmașul

recent al aceluia,

și-a pus în funcțiune publică

celebrul motor

unde credeți? – la CFR

se-nțelege, cu scopul măreț patriotic

de-a lărgi cât mai mult fruntariile

țărișoarei – cum altfel, dacă nu

prin tehnica dilatării insuportabile,

la ruperea nervilor, a timpului real de deplasare oriunde ai călători, nu contează dacă

la festivaluri delirice cu precădere –

numai la limita

infarctului

să fie!

o, definitiv apuse timpuri aurorale,

timpuri aproape de nimic,

când țara nu te voia pur și simplu

tembelizat

și trenurile ei ajungeau,

cu toată întârzierea, mult-mult

mai la timp

iar foarte inspiratul

poet din Țicău (fundacul Dochia)

scria, plin de nebunie și lumină,

că da, un om din Tecuci avea un motor

dar, cuminte ca orice

moldovean de treabă din acel timp,

nu l-a folosit la nimic-nimic.

p.s.

am mers la Satu Mare,

am mers și la Tecuci

dar tu, Lucinde Basileus,

cu trenul un’ te duci când te duci

să probezi din privirea aceea între-

deschis-albastră direct la fața locului

că numai poezia noastră

este mai mare

ca țara noastră?

poemul angelei marinescu

atâtea lămpi crescute-n soare

și tu balaură a poeziei

blestemate : asta te-ai vrut,

asta ești –

destin împlinit.

și-acum, cele șapte capete

retezate, atenție! cu ața rugăciunii

mămăligii

unei bunicuțe de demult,

ascultă toate deodată

de-aceeași inimă

care nu e?

în locul ei, șerpeasca

bătaie de aripi a nimicului

operată, înnodată

atenție din nou! cu ața rugăciunii

mămăligii

acelei bunicuțe de demult,

palpită cât de cât?

ața, vreau să zic.

lampă crescută în soare,

lampă crescută în soare,

destul ai râs în întunericul

cel mai dinlăuntru

de porcii din grădina de vară,

dulcele stil clasic și nemurirea

sufletului

gata cu aventura,

întoarce-te la casa ta și vei afla

ce n-ai avut în casă niciodată

lumina din lumină

și liniștea liniștii,

vei pune capul jos, vei adormi

și te vei stinge – atenție mare

la final! – ușoară ca tot fulgul

pentru care s-a rugat

demult o bunicuță

cu ața mămăligii ei

cu tot.

cântec de păhăruț ca

poem ce va fi scris peste o sută de ani se pare

de stră-strănepotul meu

poetul nu-știu-care

la margine de nicio apă

stau

și mă uit în apă

am avut o țară,

am avut un popor,

și-un stră-străbunic

poet nu profet

cu casă pe pământ,

cu heleșteu

și nuferi galbeni pe heleșteu

în mijlocul acelui

dat peste cap popor

ca păhăruț

fără

picior.

acum

la etajul 991 dintr-un

building center hiperboreean,

subsaharian

sau, și mai implauzibil

da, marțian

stau și mă uit în apă

la margine de nicio apă

până când

cresc nuferi galbeni din apă:

pot

să te contemplu, Doamne

în clipa asta

veșnic

tot?

așa arată uneori

un pericol public.

o spun eu, stră-străbunicul,

lucid, cu mintea întreagă

și, sper din toată inima,

fără detestatul, în zilele noastre,

dar al profeției.

(din vol. păhăruțul,

în pregătire la Ed. Junimea)