„Năluca din Babilonia“

Tezeo Amorin stătea la umbră sub un paravan solar pe veranda sa cu stâlpi și capiteluri de marmură roz și privea strada destul de pustie la ora amiezii. Obișnuia să facă acest lucru des, mai cu seamă în zilele calde, senine de vară. Veranda era învelită în straturi de glicină, care miroseau a ceva plăcut dar nedeslușit, plus că frunzele tremurătoare ale acestei plante agățătoare îi mângâiau obrajii cu plăcute adieri de vânt. În astfel de clipe gândurile lui zburau departe, la Viena pe strada Bonhofstrasse, acolo unde locuia de când era mic copil; o vilă cu două etaje, perdeluită de castani și salcâmi în care cântau stoluri-stoluri de mierle și de pe străzile laterale veneau râuri-râuri arome de cafea, sonuri de flaut, de oboi, de ocarină. Aici la Abudanahar, un ținut mirific din toate punctele de vedere, locuia doar vara, când temperaturile erau mai scăzute.

La un moment dat Tezeo își dă jos ochelarii de pe nas și privirile lui se concentrară asupra unui singur punct – o siluetă încântătoare.

Doamne, cât de frumoasă e! Ce trup superb are!

Femeia mergea de-a lungul străzii pustii, clătinând din cap pentru a-și elibera fața de părul abundent de culoarea grâului auriu. Nu credea să aibă mai mult de optsprezece-nouăsprezece ani. Purta o rochie subțire și transparentă, prin care se vedea linia grațioasă a trupului ce pornise să se împlinească. Tezeo a simțit brusc o săgetătură în inimă și sângele i s-a urcat valuri-valuri la cap. N-a vrut să creadă că ceea ce vedea, ce simțea era adevărat. Era emoționat, ațâțat, senzația pe care o trăia n-o mai avusese niciodată și slavă cerului călătorise atât de mult pe continent, văzuse atâtea orașe superbe, cunoscuse atâtea și atâtea femei, de toate națiile și culorile. A simțit că inima îi urcase în tâmple, că simțise o săgeată care-i străbătea șira spinării. Fata care trecea plină de voluptate, de solemnitate, amestecate cu un soi de lascivitate, de senzualitate îl atrăgea într-un fel ocult, magnetic. N-a putut să-și desprindă ochii de pe silueta ei, doar atunci când femeia se îndepărtase mult din piața centrală a micului burg și se pierdea într-o ploaie vesperală de flori de tei.

Cine e? De unde a venit aici? Va trebui să aflu, de nu am să înnebunesc.

A intrat în bucătărie complet aiurit, dezorientat unde și-a preparat o cafea, adusă de la cel mai vestit magazin de cafea din Viena. După care a ieșit din nou pe verandă, aducându-și o mică față de masă, apoi ceașca. Din nou i s-a năzărit că vedea frumusețea aceea de trup; era doar o părere, o halucinație. A simțit din nou emoția aceea care pusese ceva mai devreme stăpânire pe el, un nod în gât, care n-avea să mai dispară multă vreme, până ce o va cunoaște și se va cufunda în brațele sale.

Ar trebui să-ți fie puțin rușine, Tezeo, când te gândești că femeia care ți-a străfulgerat inima are cam aceeași vârstă cu fiică-ta cea mică, Diana! Și femeia din piața centrală a burgului avea aceeași siluetă de naiadă, năsucul în vânt, ochii albaștri.

Tezeo și-a făcut bagajele și a plecat în capitala imperiului, pur și simplu ca să scape de năluca acestei fete. Cele două nopți până să plece la drum n-a închis un ochi. Numai la ea se gândea, numai chipul ei îl vedea. Simțea c-o râvnea mai mult decât pe toate femeile pe care le cunoscuse până atunci. Un fulger apărut din senin.

Aici nu e ceva curat.

A doua zi cam pe la aceeași oră femeia apăruse din nou; călca la fel de dezinvolt, doar că acum era îmbrăcată altfel; și mai atractiv pentru cel ce o privea cu ochii ieșiți din orbite. Tezeo începu s-o râvnească mai mult decât râvnise vreodată o femeie pe care o cunoscuse la Veneția. O privea și simțea că zboară. Era suficient să stea în pat, cu ochii închiși, și să-și aducă imaginea ei în minte, ca să se simtă ușor și tânăr și visător și îndrăgostit. Și-o imagina pe malul Mediteranei cum iese din apa mării, rece, și el o înfășura în halatul de baie, ca să nu-i fie frig. Se imagina prinzându-i o floare roșie în păr. Nu și-ar fi imaginat niciodată că un bărbat atât de matur și de așezat ca el poate fi răvășit de o femeie-copil.

Cu timpul, visele acestea au devenit o parte permanentă din viața lui. Când era singur își lăsa fantezia să-și facă de cap. O strângea în brațe și o săruta, ea se lipea de el, era atât de aprins, cum nu mai fusese de mult sau poate niciodată. Dar era și multă rușine în inima lui. Jenă și neputință. Nu voia să-și strice relația cu Violeta, dar simțea tragedia, anume că nu va putea multă vreme să trăiască cu una în brațe, iar pe cealaltă s-o viseze. Se imagina nu o dată că privește prin gaura cheii și transpira ca un puști la vederea femeii care se dezbracă.

Înainte de a pleca la Viena, „neamțul“ și-a adunat toți cicisbeii la o masă de restaurant și le-a dat temă de cercetare: să afle cine e femeia aceea și le-o descrise în cele mai mici detalii și când se va întoarce poate peste o lună sau mai devreme să-i spună cine e, ce hram poartă, cine sunt părinții ei și așa mai departe. Inșii ăștia care adulmecau precum niște copoi prada s-au pus pe treabă. Dar la un moment dat s-au împotmolit în căutarea lor asiduă. În Abudanahar existau o mulțime de fete la fel de frumoase, de elegante, de parfumate, de credeai că sunt îngeri sau întruchipări din basme. Și n-au reușit s-o detecteze. Ce-i vor spune marelui gangster, bogătaș, aurar vestit când se va întoarce de la Viena? Sau gândit să-și pună coada pe spinare și să se facă dispăruți. Dar treaba nu era tocmai simplă, oamenii ăștia care trăiau din expediente aveau locuințe în burg, aveau familia și nu puteau pleca la dracu-n praznic. Unuia i-a puiat gândul s-o caute pe Mamula, o bătrână, atât de bătrână că uitase câți ani are și căpătase dimensiunea unui dulap, încât atunci când trebuia să se așeze în pat pentru a dormi noaptea era nevoie de patru-cinci hojmalăi ca s-o mute de pe scaun în pat. Avea către două sute de kile. Dar fața o avea încă frumoasă, pielea întinsă și măslinie, dantura perfectă, albă ca mărgăritarul. Au dat de ea într-un bordei sărăcăcios, plin de pisici și în care lumina se strecura pe un gemuleț nu mai mare decât un cot în lung și-n lat și unde lumina și aerul intrau cu mare zgârcenie. Mamula, grasă cât o balenă care părea să fi înghițit un vapor cu echipaj cu tot, auzindu-i intrând în cocioaba ei, a moșmondit ceva din patul ei acoperit cu o cuvertură slinoasă și urât mirositoare, întrebându-i:

Care ești, mă fochiule, și ce vrei să-ți dea Mamula?

Mormonii ăștia s-au speriat, nu atât de vocea ei îngălată, cât de absența luminii, și-au zis:

Dumneata nu ai lampă, lămpaș sau o lumânare?

Nu, maică. Sunt săracă ca un șoarece. Duceți-vă careva dintre voi și cumpărați o fele de fotoghin ca să ne vedem față la față!

Unul dintre ei mai tânăr, Todoruțu Vedii a dat fuga la prăvălie și a cumpărat o sticlă de juma de litru de petrol și s-a întors. Au scos sticla lămpii de pe buza sticlei, au turnat petrolul în ea și au aprins feștila. La apariția luminii, de prin cotloanele bordeiului o luaseră la fugă printre picioarele lor chițcăind o droaie de șoareci și șobolani.

Mamula stătea întinsă pe pat; nu se putea ridica nici măcar în șezut de namornică ce era; le-a zis:

Haideți de mă ridicați ca să ne vedem la față și spuneți ce doriți!

Bărbații ăștia vânjoși s-au opintit în călcâie și au reușit s-o ridice.

Dumneata ești muma întunericului. Câți ani ai și de când stai în orbecăiala asta?

Apăi nu știu feciorilor de când țin umbră pământului, dar nu-i bai că-s multă… Nu mă doare nimic, dar nu mă pot ridica singură de pe pat și nu am ce mânca, noroc că mai vin niște vecini și-mi aduc un blid de zamă, o coajă de pită și mă ajută să ies pe stradă, să mai văz și eu lumea. Așa că nu știu la ce vă voi putea ajuta.

N-ai nicio rudă care să te ajute, să-ți facă de mâncare?

Am o fiică, mai bine zis am avut, că nu știu pe unde s-o aciuat curva dracului și n-a mai dat pe la mine de câteva săptămâni.

Noi bunicuță, zise hotărât șeful grupului, vrem să știm cine e cea mai faină fată din târg, una așa s-o bagi printr-un inel de subțire, cu niște sâni abia înmuguriți, ochii albaștri, părul lung și galben ca spicul de grâu când e copt.

Și se mișcă, adăugă un altul, de zici că nu merge pe picioarele ei, ci o duce boarea, vântul, iar tuturor bărbaților care o văd când trec pe lângă ea și-și întorc capul s-o vadă mai bine, le vină să sughită și să bea apă, că li se usucă gura și limba.

Mamula le spuse că e prea bătrână să le știe pe astea tinere, coborâte parcă cu hârzobul din cer ori poate că o fi vreo zână, căci micuțul orășel e locuit de stafii, de știme, de vâlve.

Dar, stați oleacă, o să le caut eu ac de cojocul lor.

Hăndrălăii o priveau cu ochii măriți de uimire. Mamula scoase de sub străjacul cu paie o pereche de cărți ciudate, cam unsuroase și le înșirui pe masă, tot schimbându-le între ele, în timp ce boscorodea din gură. Unul dintre vizitatori, bag seama, uitase pentru ce venise aici și zise, în timp ce mințile lui fură cuprinse de febră, de nebunie:

Matale ești muiere normală, făcută din carne și oase? Ai o gură ca de copilă și n-ai un fir de păr alb în cap. Cum mamona ți-a rămas părul atât de negru și strălucitor ca smoala?

Pune bre mâna pe mine și-o să vezi ce carne tare am. Ehei, ce bună am fost cândva la… și cum se țineau după mine bărbații…

Hai muierea lui Dumnezeu, zise șeful grupului, că se termină fotoghinul din opaiț și nu poți dezlega taina pentru care am venit la dumneata.

Răbdare, răbdare că nu ești vițel să rupă lanțul și să ajungă la ugerul vacii pentru a suge!

Bărbații căzură într-o muțenie de piatră.

Nu mai am mult și vă spun cine e și unde o găsiți, le spuse Mamula. Au mai rămas doar trei, toate la fel de frumoase, rupte parcă din grădina raiului. Două au ochii verzi și alunecoși și niște buze ca pictate cu pana.

O, bunică, asta are ochi albaștri ca cicoarea și părul ca ghirlanda de aur. No, uită-te bine că asta trebuie să fie!

Da, da, poate că ea e. Dar nu vrea să se uite la mine.

Păi de aia, că nu vrea s-o recunoști și să afli cine e!

Lăsați c-o fac eu să se uite la mine, ba chiar o să-mi facă cu ochiul.

Zdrahonii tremurau în jurul mesei pe care lampa dădea semne că sâmburele luminii vrea să moară.

Amu, de aveți noroc și mai ține măcar câteva minute sfârcul ăsta de lumină, o dibuiesc eu.

Mamula mai rosti niște cuvinte neînțelese și apoi începu să hăhăie de râs.

Gata, ești a mea fătucă?, țipă gutural Mamula.

Cine e și unde locuiește?, întreabă unul din găligani.

Așteptați o clipă.

După câteva secunde peste cartonul cărții ce rămăsese singură pe masă începură să clipească stele mărunte și pe suprafața ei să apară un chip de fată, cu părul blond și ochi albaștri care clipeau.

Asta e? întrebă unul Cotocu.

Da, ea e! O cheamă Cezara Nicon și stă pe strada Livezii, la numărul 13. Stă în cea mai faină casă din tot Abudanaharul. Are 19 ani.

Cei cinci copoi se scociorâră prin buzunare și-i puseră pe masă o grămăjoară de mărunțiș.

Bunică Mamula, asta e răsplata noastră pentru oboseala dumitale de a dezlega enigma.

Noapte bună, spuseră copoii.

Dar când ieșiră afară din bordeiul Mamulei era ziuă și soarele era în buricul cerului.

Tezeo privea ca orice îndrăgostit fulminant – ea e o nimfetă, vaporoasă, el un bărbat matur ajuns în pragul vârstei de 50 de ani, cu nostalgii dulci și amare – pe fereastra vagonului la largile panorame ale dealurilor și munților ce-i produceau dese trepidații în inimă. Intrase într-un joc periculos, știa acest lucru, dar, vorba oamenilor din Abudanahar, nu avea unde întoarce carul. Imaginea ei îi ardea ca o flamă sufletul. Trupul ei așa de tânăr și de frumos sculptat, de unduios. Începuse să-l doară capul. Doamne, cât și-ar dori să o poată strânge în brațe măcar un minut, să-i soarbă parfumul părului, al trupului ei de femeie abia îmbobocită.

(Fragment din romanul Babilonia, în curs de apariție)