1.
„Îngerii stau aici printre flori“
zise măturătoarea din parc
„sunt grași ca vrăbiile vorbesc într-o limbă
pe care numai eu o știu
atunci când vor ei
când nu vorbesc numai așa ca să se afle în treabă
să nu fie mai singuri
ca femeia care dă bilete la WC-ul public
care miroase a cofetărie sau spălătorie
a clor și a dantură zdrobită.
Iarna îngerii sunt ca sticla: cad din copaci
și se sparg pe zăpada cu pocnituri
care scoală ciocănitorile din somnul lor agitat
din inima copacilor. Alteori se prefac
în frunze de argint
în vârfuri de săgeți
sau ace de brad. Atunci mi se înfig în haină,
în căciulă, în inimă, peste tot. Încep să țipe.
Să scap de vocile lor îmi dau hainele jos
ori îl rog să o facă pe câte un student
fugit de acasă. Numai atunci
sunt liberă ca și mirosurile care nu au
opreliști.“
2.
Tusea lor era prefăcută. Își ascundeau fața
mai ales vârful curbat al ciocului
sub penele sfioase zburlite de vântul iscat
de propriile guri. Așteptau să ajungă
în Grădină. Dar Grădina
trăia prin florile ei cu mirosuri
otrăvite.
Ucidea totul chiar și o simplă
amintire a unor lucruri plăcute: pârâul
fusese sugrumat de lastre de beton
gâlgâia tot mai greu așteptam să moară
de la o zi la alta. Îi număram horcăiturile
ca pe ale unui muribund pe care îl moștenești.
Numai întâmplarea
a făcut să nu fie așa: după anii de secetă
cerul s-a revărsat pe pământ
s-au umplut văile
văgăunile au dat pe de lături. Și pârâul
și-a adus aminte de măreția de altădată
și a izbucnit viforos. Îngerii au început să țipe
să ceară ajutor pentru oameni
de la alți oameni dar toți
erau surzi. În Grădină
numai animalele au rămas cu urechile deschise
ca niște porți prin care pătrundea
Dumnezeul tăcerii.
3.
Am văzut îngeri cu picioare de păsări
ducând bătrâni în cărucioare
îi aruncau pe buzele unor prăpăstii
apoi culegeau maci
de pus la ureche sau pentru infuzii
pe care le înghițeau odată cu adevărul și taina
chiar dacă se temeau de adevăr.
Taina le-ar fi făcut bine ca o pelerină
ar fi devenit invizibili ca atâtea substanțe invizibile
îngurgitate
care există și fac bine
(pe cele care fac rău nu ne este dat să le simțim)
în virtutea adevărului că binele
își are rădăcinile în rău:
un adevăr ce nu-i putuse scăpa lui Giambattista Vico
dar nici nouă stați liniștiți
la fiecare revoluție alungăm răul
cu huiduieli și cu gloanțe adevărate sau de cauciuc
și trăim înveliți în binele imaginat
până când constatăm că nu-i mai bine decât a fost
că noutatea nu ține de cald
mai mult de două săptămâni
atâta cât piere din obraji roșeața
celor care au păcătuit
și se mută în obrajii celor care
vor păcătui.
4.
Așa și îngerii lăsau să transpară
câte un nouraș de fum nonșalant
un fel de învolburare a aerului
și-a apei (pe lacuri părea că se mișcă aproape tiptil un pește
ca un cercetaș american printre plantele din jungla vietnameză)
încât te îndoiești că ai văzut urma trecerii lor
și îți șoptești că ar fi bine să te lași
pe mâna unui medic să-ți schimbi ochelarii
dioptriile optica (mai ales optica: ai ajuns să nu mai înțelegi lumea
ai crezut-o pufoasă ca un cozonac și dintr-odată
descoperi că e o lastră impenetrabilă
din cel mai pur egoism).
Să schimbi și mersul cu fața înainte.
Dar imediat după aceea
îți dai seama că simțurile sunt complementare:
ți-a revenit amintirea
marelui Zizel care saluta oficialii
retrăgându-se cinci metri cu spatele înainte
privindu-i mereu în față de jos în sus
cu mâinile împreunate
într-un fel de rugăciune păgână.
Poate inspirat de Brâncuși.
Dacă ar fi văzut îngerii
s-ar fi jucat cu ei făcând rotocoale
le-ar fi suflat
ca pe un adevăr atât de temeinic
încât nu s-ar mai fi îndoit nici un organ
zgârcit cu adevărul.
Dar ei, îngerii, păcat, tu te-ai născut mai târziu
pot fi și ucigători (a spus-o Rilke deja),
când te apropii te lasă să le vezi începutul umflăturii
de la călcâi
să pipăi osul încă nu pe deplin format
despre care nu știi cum va evolua:
aripă sau copită.