Cu și fără „camuflaj“

Robert Șerban, „Tehnici de camuflaj”, București, Ed. Tracus Arte, 2018, 88 p.

Degajată, jemanfișistă, surîzătoare, prea puțin apropiată, după cum s-a afirmat, de Marin Sorescu, poezia lui Robert Șerban se distinge de asemenea de producția „douămiistă“, cu care la prima vedere ar putea avea tangențe. Frecventele episoade de bar, de exclusiv plictis municipal, vizitele la bordelul limbajului licențios ale celei din urmă, nu se regăsesc sub semnătura poetului, care preferă a vira spre viața interioară. Umorul poate fi interpretat astfel drept formula tehnică de „camuflaj“, după cum sună prevenitor titlul volumului pe care-l înfățișăm aici. Semnificativ, de sub pojghița mondenă a acestuia apar momente sapiențiale, cu aforistică tăietură: „viața m-a făcut/ om bun/ cum jugul/ îl face harnic/ pe animal“ (Peste umăr). Sau: „cum ar fi/ să mergi prin nisip/ iar în urma ta/ să nu rămînă/ nimic“ (Cum). Alteori o melancolie contrasă în consemnările „banalului“, discretă dar cu atît mai sugestivă. Surdina are rolul de a-i amplifica rezonanța grație contrastului care o face aparent imposibilă: „dacă nu o să rămîi patetic/ și o să dai bine cu capul/ vei avea noroc/ mi-a spus tata în gară (…) seara/ ciorile zboară din centrul orașului/ spre pădurea de la margine/ sunt cîteva mii/ și se înmulțesc de la an la an/ zîmbesc cînd stau sub aripile lor/ și cînd aștept/ cu ochii închiși/ să pice/ norocul“ (Culorile norocului). În această perspectivă ce divulgă un temperament avem a face cu un discurs întemeiat pe minimalism, pe punctări care se propun unui spațiu de meditație. Sub „camuflajul“ unui atare procedeu, autorul se exprimă în așa chip încît nu-ți dai seama dacă pornește de la imagine ori de la reflexia oricum emergentă din imagine. Fuziunea lor e indiscernabilă: „am cunoscut un om/ care a fost fulgerat/ în mijlocul cîmpului// nu doar că n-a căzut din picioare/ ci a continuat să meargă/ legat cu fulgerul de cer/ ca o jucărie teleghidată// i-am spus neîncrezător că/ Dumnezeu e mare/ mi-a răspuns surîzînd că/ Dumnezeu e copil“ (Jucăria). Anxietățile se strecoară abia perceptibil în textura unei părelnic depline adaptări la cotidianul obștesc. Prezența lor se pliază pe micile gesturi, pe jocul luminii și umbrei, pe detaliile vieții care au aerul a masca intenționat întregul grav al acesteia. Repetitivitatea factorilor „prozaici“ ai vieții, obișnuințele, tabieturile îl ocolesc cu un soi de generozitate a efemerului: „stai pe întuneric/ tot mai rar găsești un loc/ în care să nu intre lumina defel/ să nu fie umbre/ să nu se vadă la un centimetru/ să fie perfect// n-aștepți nimic“ (Binefacerile întunericului). Dar uneori lucrurile se complică cu complicitățile oniricului. Chiar în mediul comun al unui local bîntuie umbre fantaste bătînd spre demonie. Senzualitatea se destramă făcînd loc uimirii, spaimei progresive, neputinței. Anodinul decorului nu mai constituie un antidot, ci un reper al dereglării: „noaptea/ visez uneori chelnerițe/ sute și sute/ toate severe/ încruntate/ cu buzele țuguiate/ frumoase/ dar ale dracului/ aprige/ de parcă n-aș fi clientul lor/ de parcă n-aș avea o lețcaie în buzunar (…) mă fac mic/ în scaunul de fier forjat/ tot mai mic/ iar ele vin și vin/ sute și sute/ în fuste negre și cămăși albe/ strîmte/ vin/ și nu ajung/ nu ajung/ nu ajung/ dar vin/ vin// mă trezesc/ chircit/ cu genunchii la gură/ ca un fetus ce știe/ că dacă s-ar naște/ ar avea o mamă/ ruptă pe din două“ (În scaunul de fier). Fărîme ale unor semnale primejdioase apar risipite în ansamblul bonom, calmant: „clopotul morții/ și/ clopotul sărbătorii/ sunt aceleași/ dar/ niciodată/ nu bat/ la fel“ (Asonanță). Nici condiția scriptorului nu e ferită de un pericol intern, cel al combustiei aici cu sens ambiguu, deoarece putem avea în vedere atît epuizarea ființei supuse unei tensiuni emoționale, cît și distrugerea în timp a textului (prin devalorizare sau la propriu): „scriitorii au tot timpul hîrtie asupra lor/ și nici unuia nu-i pasă/ că hîrtia se aprinde ușor/ și arde repede“ (O posesiune periculoasă). De remarcat că ironia tinde a se întoarce asupra emitentului. Grație acestei autoironii eul se desprinde de disciplina stereotipă a vieții căreia ne supunem printr-un reflex de umilință: „a avut de ales/ între o moarte instantanee/ și o după-amiază la teatru// a învins/ oarecum firesc/ curiozitatea“ (Blitzkrieg). Treptat însă glumele rămîn în urmă. Renunțînd la grimase comice, autorul recurge la o autoscopie încordată, la un patetism pe care de bunăseamă jocul n-a făcut decît să-l pregătească: „mă gîndesc la fericire/ ca la un cui/ cu care poți/ să prinzi/ să îmbini/ să ții/ să agăți/ să fixezi// mă gîndesc la mine/ încleștat“ (Raport). Sau cu alura unei concluzii a perdantului ce se descoperă a fi: „ce ascult eu/ e deja vechi// ce sper eu/ e deja imposibil“ (În contratimp). Dar cel mai relevant text al unei asemenea denudări morale avem impresia că ni-l înfățișează următoarea fabulă a unui spleen datorită căreia poetul se așază în fața propriei ființe cum a unei oglinzi: „tristețea n-ajunge/ e migăloasă/ ca un păianjen ce țese pînză/ fără să vîneze nimic cu ea/ fără s-atace cînd în fire se-ncurcă vreo gîză// stă în colț și așteaptă să se zbată mai tare/ și să scape/ să rupă capcana/ și să zboare// inima lui ca un tub/ lucrează laolaltă cu a prizonierei/ și uneori le reușește// se mută apoi în alt loc/ unde începe imediat lucrul la o pînză nouă/ parcă și mai subțire/ mai transparentă/ ca o tristețe pe care vrei să o ții în secret/ să n-o afle nimeni/ fiindcă mîngîierile te înfricoșează/ iar compătimirile te înfurie“ (Planul C). Secvențele umoristice pe care ni le oferă Robert Șerban creează „camuflajul“ luminos al unei remarcabile naturi afective care asigură cota acestei creații.