Barbar cânta…

Vlad Moldovan, „Band I”, Colecția Energii Regenerabile, Editura frACTalia, București, 2018, 300 pag.

Poezia lui Vlad Moldovan (Blank; Dispars; Glitch și antologia Band I) m-a pus de la început oarecum în încurcătură. Despre Dispars, spuneam, scurt, că m-a condus într-o altă dimensiune a receptării, cu imbricări de muzici și cuvinte, și într-o zonă nebulos-vibrantă a poemului. Îmi plăcea neîndoielnic experiența, dar nu mi-era clar unde o pot înscrie. N-o puteam alătura „poeziei în văzul lumii”, instrument cu care mă putusem orienta binișor în teritoriul poeziei tinere (vezi serialul din „Tribuna”, din 2011). Lăsând în urmă simpla privire mimetică a începuturilor, dar și marile viziuni moderne, poetului îi mai rămânea vedenia. Captiv unei rețele de imagini prin ochiurile dense ale căreia abia de mai poate strecura frânturi de privire și zdrențe de viziuni, nu poate concura puhoaiele de variante de lume secretate de specia umană asistată de mașini tot mai sofisticate decât aruncându-se în vârtej. În era omului micșorat și infantilizat, intră în scenă ori în ob-scenă (cum ar zice Baudrillard; vezi Mots de passe) biografismul, cu toate derivatele sale. Și vedenia: nici privire, nici viziune, un soi de hologramă atârnând între, ca un „soare înșelător”.

Ei, bine, la Vlad Moldovan toate acestea nu funcționează uns. Dezvăluirea de sine e învăluită, cu efecte absconse și neliniștitoare („Liber de dorințe / aștept ca timpul să / încheie un segment./ Dar mă înșel pentru că / timpul nu are de gând / să încheie nimic”), dimensiunea epică e sumar-fantasmatică, un soi de delir concret și baroc, cu legături facultative cu povestea: „Ca o viață,/ o furtună, / vine toată / și se gată [] Veninul lasă urme / teroarea fierbe adânc / neoane ofilite, / grilaje ruginite, / un glob încins pe câmp. / Ies aburi / nu-l atinge / fă pașii de ocol. / Vin valuri de tristețe / șiroaie prin fânețe / fosforescenta minge / se sfârâie și stinge / în nou formatul ghiol”. Sărăcia cotidianului e surprinzător de luxoasă („Nu-i nimic de văzut afară e extaz e de bine”), căci asumată cu o gesticulație de subtilă noblețe, de aristocrație în scapăt: „Dincoace de orice arte / Dincolo de orice carte / despuiat în aer / suplu / în deșert sub far / să umblu / ochiul cu regret / să-l umplu”. Totul se întâmplă, firește, în această lume („E această lume / și ea trebuie înțeleasă”), dar cu o costumație mai degrabă cosmică, ținând de sfere de neatins: („din capete / iasă / un cânt / fără sens / prăpăd fără sens / spre munți fără sens”; „Melodia asta Unknown de pe / un mix obscur / nu o voi găsi niciodată / cu propriile mele forțe”). Vedeniile lui sunt vizionare, chiar dacă sibilinice, iar privirea nu se sfiește să deseneze laconic realul, cu încântată de sine umilință și o revoltă subînțeleasă: „Toamnă ca spaimă / frunză sălcie / plouă-n firidă / las-o deschisă / Bălți, dar intacte / spume răzlețe”; „Pe geam vin detaliile amestecate, / greșeli minuscule zornăind ca monedele / de tinichea într-un buzunar lăturalnic”.

Îi recunosc originalitatea aparte și situarea personal(izat)ă. Personalizarea înseamnă, după Gilles Lipovetsky, și instaurarea unei „societăți flexibile”, a unui regim „homeopatic și cibernetic”, esențială pentru individul față în față cu abundența luxuriantă, euforică și seducătoare fiind „obligația” de a alege între combinările posibile. De aici, apelul salvator la tehnica mixajului. Adică, la muzică. De la Vlad Moldovan am aflat de Clutchy Hopkins și de muzica Glitch. Am ascultat (dând o raită și prin Clutch) și am înțeles mărturisirea lui dintr-un interviu: „Îmi place de mor și cum se plictisește tipul după un minut și transformă melodia în cu totul alta, din alt registru, la fel de memorabilă”. Ar putea fi, așadar, chiar fertila plictiseală de a fi – „Atenția vine din plictis care vine din melodia asta prea lungă” –, pe care o tratezi/vindeci nu abandonând cursa, ci probând toate registrele și tonalitățile în care o poți traduce: „specifice ritmuri / spre traiectorii / năimite. / Fierbând. / Bolborosind. / În flama / făr de capăt”; „Spune de câte ori ai cântat / Chestii personale pe melodii cu versuri / Neinteligibile?”; „Stanțe cu scrânteli, / sentențioase…”.

Recursul la muzică, la sonoritate și ritm deconspiră aspirația spre o poezie vastă, deschisă, barbară, în care cuvintele să stârnească vârtejuri spunând enorm dincolo de spusa lor tocită de întrebuințări. Referința care mi-a venit deodată în minte și care ar merita, poate detaliată, e Bacovia, cel care trăiește exasperat și transcrie adesea spasmodic senzația că dincolo de cuvintele comune se află cele adevărate și că ele ar putea fi extrase prin bolboroseala unor fraze rupte, imitând în răspăr limba primordială. Spionân­du-se pe sine ca receptor al semnalelor din afară, Vlad Moldovan scrie și el o poezie ca o psalmodiere de blestem”, expresivitatea ivindu-se nu din autenticitatea lumii propuse, ci din înșirarea incantatorie, frântă, barbară, a semnelor comune, cu inițiative scrâșnite, neașteptate de muzicale, când „în jur era așa răscoală”.