Viața ca limită

La abordarea critică a poeziei lui Mihai Firică, prima constatare este că aceasta pare a depune un efort perseverent de a se ascunde în sine/ a fugi de sine, recurgând la câteva modalități restrictive, disimulatorii, la destructurări, la sincope, la o rejectare a sentimentelor. Scriitorul limitează accesul către propria identitate și printr-o grilă tematică exigentă.

Volumul Ultimele zile și viața de după (Editura Tracus Arte, București, 2017) proiectează o astfel de voluptate reprimată, de trăire artificializată, văzută dintr-un unghi polemic: „câteva imagini sfărâmate din seara trecută am fost/ împreună/ am rămas singuri și goi/ în mijlocul drumului ca iepurii speriați de prea/ multă dragoste/ de impetuosul sentiment al iubirii// miros de carne tânără dinspre tarabe/ praf și pulbere pe biografia stearpă/ urme adânci pe ziduri/ bine gândit îți spui/ o bucată de carne în formă de inimă nu-i totuși o/ inimă/ pe grupuri ne-au ordonat iubiți/ ritmic/ faceți dragoste din ce în ce mai mulți/ asta ne va folosi la ceva/ aventura ne va fi de folos// tresar de sub o blană de iepure uriaș” (Biografii sterpe, iubiri pe sfert). Este prezentată o lume dezamparată, golită de voință, de precepte, ajunsă victima propriei indiferențe: „departe de ochii lumii/ ascuns de frivolitatea capitalei sentimentale/ trofeul fricos râde de vânător dar se așază/ cuminte/ în bătaia puștii” (Lacrimi gemene). Poetul este ironic, dar cu o gestică dramatică, sugerând crepuscularitatea, declinul, sfârșitul lumii.

Tematica poemelor este consecventă, unicordă, însă rafinat diversificată, desfășurând o paletă de nuanțe discrete, filtrate, în sepia: „lumea toată e galbenă/ în oglinda retrovizoare se-arată” (Pe dinăuntru). Se remarcă o atracție specială pentru organic (chipul hăcuit plutind în chiuveta cu sânge, măruntaiele curgând din abdomen, bucăți de carne legate cu sârmă etc.), fără însă să distoneze în vreun fel cu restul textului.

Paradoxal, ideea de sfârșit al timpului, de însingurare, de deznădejde nu provine numai dintr-o metafizică existențială (deși nu se exclude o asemenea situație), ci, mai ales, dintr-o decepție sentimentală, dintr-o lipsă de încredere în iubită sau în divinitate: „niciodată n-am vrut să decupez fotografii/ imaginea ta surâzând pentru mine ca și când/ așteptai să te strâng în brațe să mi te lipești de/ piept/ te implor lasă-mă să scriu despre tine/ ca și cum te-aș aștepta dar ai fi lângă mine// m-am udat cămașa nu mai flutură/ să merg la luptă mi se pare banal/ un moft să mai cad răpus pe patul de frunze/ o dramă, doi oameni și litere ruginite// ieri seară a plouat la fel ca și alaltăieri” (Te-am strâns la piept și parcă). Asemeni Mântuitorului, poetul simte piroane străpungân­du-i palmele, dar rezultatul, un carnaj sângeros, nu face decât să-i sporească suferința. În ciuda imaginii unei morți care se petrece la infinit, a îngerilor butaforici, a lipsei de sacralitate și a prezenței puternice a materialității, experiența vieții merită acceptată: „aceasta este ziua în care am înțeles că voi muri// cât un grăunte de nisip de ar fi/ fericirea și restul/ cred că merită să mori pentru asta/ în zori se deschide calea spălată cu sânge/ și-ți spui că trebuie să o iei de la capăt” (Ziua în care am înțeles). Asemenea momente de entuziasm sunt rare, predominând însă atitudinea sceptică, deconcertată. Omul nu are dimensiune transcendentă, este doar suferință și dejecție: „orice eveniment/ care agită spiritul mulțimilor/ fie revoluție fie dezbatere de idei care animă/ doi bețivi la miezul nopții/ lasă în urmă doar o dâră/ de lacrimi și rahat” (O revoluție pentru fiecare). O mulțime „care se satură cu minciună și carton colorat/ baloane de săpun și arginți falși” se situează sub nivelul unei exigențe umane. Poetul își asumă, în chip impresionist, durerile tuturor. Mediul este unul bacovian, melancolizant: „flori galbene aerul mov/ frunze uscate și frig/ ne vom cunoaște joi// mâna absentă și rece se plimbă alene prin păr” (Joi la început de noiembrie). Modalitatea folosită este concentrarea mare, comprimarea unor stări, emiterea unei puternice încărcături emoționale.

Cartea poate fi interpretată și ca o formă de frustrare, scriitorul socotin­du-se nedreptățit, fiindcă este biet muritor, fiindcă nu este mântuitor: „pe aici nimeni nu trece nu scoate o șoaptă/ nimeni nu spune mihai te iubesc fie sângele tău/ fie carnea ta/ prânzul și cina mea/ fie inima ta breloc la noaptea răstignirii mele” (Omul cu foarfecă neagră și grea). El își subminează orice pornire sentimentală, deși fondul său se dovedește unul plin de afecțiune. Realitatea apare ca second hand, produsă pe un paltou de filmare. Dorința de autoanihilare sfârșește prin renunțarea la propria identitate: „mișcă-te fă ceva mănâncă-ți inima șterge-ți numele” (Închinarea de seară).

Poezia lui Mihai Firică are o tematică restrânsă, dar densă, cu un imaginar intens. Se bazează pe o derulare imagistică, uneori repetitivă, pe expresivitate, pe o viziune tensionată asupra existenței. Scriitorul este un decepționat, unul care nu mai găsește justificare vieții. Totul, iubire, cunoaștere, înțelepciune, este acaparat de o nefericire fără leac.