O donație

Exact peste o lună împlinesc optzeci de ani. E toamnă și plimbările de dimineață împrejurul blocului, în baston, au devenit o obișnuință. Mici scene cu vecini, cunoscuți sau necunoscuți, mă inspiră pentru un volum de proză pe care sper să-l termin în curând. Inepuizabilă e viața cartierului. Respirația străzilor, a magazinelor, a părculețelor stinghere dintre blocuri mă fascinează. Dialogurile inopinate, replicile spontane, în fugitivul și neterminatul lor devin expresive și misterioase ca niște oracole. Ionel Berbecea, omul alergic la țânțari, poartă neîncetat asupră-i un spray ca să-i alunge și un altul menit a contracara posibila înțepătură încă din fașă. Are grupa sanguină B nu știu cât. Dintre toți oamenii aflați într-o încăpere, țânțarii dau buzna numai pe el. A stat două decenii în blocul din colț, cel cu BRD, și mă cunoaște din vedere căci vin adesea pe băncile umbrite din fața scării lui. Acum Ionel s-a mutat la țară unde are gospodărie cu de toate. Dar sâmbetele și duminicile vine cu mașina încărcată de produse (fructe, legume, vin, țuică) să le vândă în primul rând foștilor vecini de bloc ca și celor care trec prin preajmă și pe care-i îmbie cu portbagajul lui deschis și plin de bunătățuri. Chiar așa zice, Păi ia uitați-vă aicea, e plin de bunătățuri, dacă nu v-o place mi le-aduceți înapoi, da io pun pariu că pân s’ajungeți acasă mâncați jumătate.

Eram cu Ionel Berbecea atunci când l-am văzut pe omul care ducea în spate o cruce. A trecut pe lângă BRD și s-a tot dus pe Mihai Bravu spre Megaimage. Aha, a spus Ionel, iar veni vlăjganul ăsta cu crucea lu taică-su. Cică trebuie s-o plimbe prin toate locurile pe unde a trăit bătrânul. Că dacă nu face așa sufletul răposatului nu se liniștește și revine pe pământ în chip de stafie. Și nu cred io că vreun om întreg la minte ar vrea să-i bântuie casa un tată-stafie.

Așa se face că vlăjganul bate drumul tocmai hăt de la Snagov încoace. Se oprește prin satele pe unde poposise cu vreo ocazie sau alta bătrânul, salahorind pe la case în construcție ori lucrând în vii și în livezi. Acum câteva zile îl găsii pe banca asta unde stai mata. Eu, tot așa, eram aici, la locul meu, cu mașina. Își pusese crucea în lungul băncii, sprijinită de spătar. Stătea cu coatele pe genunchi și răsufla din greu. Ce-i, bădie, ai obosit, am spus eu. Nu mi-a răspuns. Se uita de zor la cizmele lui de cauciuc pline de noroi. Părea că nimic altceva nu-l interesează. Am dat eu să leg o vorbă cu el, dar ți-ai găsit. Era dus de pe lumea asta. Doar când l-am îmbiat cu un pahar de trăscău a tresărit. A dat pe gât paharul cât ai clipi. Și-n cel mai scurt timp n-a mai trebuit să-l întreb nimic, că deșerta el totul. He-he, se vede că nu ținea la băutură. Așa e unii, domnu Dinu. De ăștia e bine să te ferești. Că dacă beau un pic mai mult cine știe ce pățesc. Că io știu ce trag cu țânțarii. Dacă mă pișcă vreo doi-trei odată e dandana mare. Trebuie să mă duc iute la vreun spital la vreo cameră de gardă, că altfel e de rău.

Și stai să vezi, domnu Dinu, ce-mi mai spuse vlăjganul. Cică el îi dulgher și părinții îs moldoveni. Oameni săraci veniți la Snagov să salahorească, așa cum era pe vremea împușcatului, la Gospodăria de Partid. Atât de sărmani erau părinții că n-aveau nici tăblii la pat. Și cică la noi, moldovenii, asta e cea mai mare rușine. Că atunci când moare primul dintre soți, celălalt musai îi croiește crucea dintr-o tăblie. Iar pe cealaltă tăblie o ascunde undeva în pod, să nu tragă după ea moartea celuilalt. Vlăjganul spune că abia când avea el șapte ani, taică-su a venit acasă pe seară cărând după el două tăblii de pat. Era grozav de bucuros. Le-am salvat de la foc, i-a spus el soției. Se pare că în seara aceea cei de la Gospodărie făcuseră un foc pe malul lacului, unde aruncaseră tot felul de troace. Vlăjganul se jura că tăbliile alea l-au făcut dulgher. Și că de atunci încoace a dulgherit sute de cruci pe la snagoveni. Că-i meșter nentrecut. Mi-a șoptit că uneori scoate din două tăblii de pat chiar… trei cruci. Păi unii săteni au și câteo ibovnică… și mi-a făcut cu ochiul. Ce mai, nu ținea deloc la băutură. Că chestia asta, orișișcât, nu se spune decât după ce treci de juma de sticlă. Nu încă de la primul păhărel.

Așadar nu m-am mirat prea mult când, despărțindu-mă de Ionel Berbecea, în drum spre casă, l-am regăsit pe vlăjganul de dulgher odihnin­du-și crucea pe banca din colț cu Megaimage. Când venea prin București, e sigur că taică-su era unul din țăranii care dau iama în produsele acestui magazin ce trece drept unul ieftin și bun și-i păcălește pe naivi. Așa că datoria fiului era să poposească neapărat și aici. C-o fi intrat sau n-o fi intrat taică-su în Megaimage, el ca fiu iubitor se cădea să adaste un timp și aici. Să înlăture orice posibilitate de
a-l vedea pe răposat apărând în chip de stafie. Cum se spune: paza bună trece primejdia rea.

Exact așa cum îmi spusese Berbecea, cu același aer absent vlăjganul privea în jos, fixa caldarâmul și părea că nimic din lumea aceasta nu-l interesează. Cred că nici n-a observat că m-am oprit în dreptul lui. Trebuie să fi avut în jur de treizeci și cinci de ani, cu toate că pufoaica și cizmele îl îmbătrâneau vizibil. La îmbinarea celor două brațe crucea avea prinsă o plăcuță de lemn vopsită într-o nedefinită culoare vinețiu închis. Pe ea era gravat numele răposatului : Gheorghe Ion. Urmele albe ale dălții erau nesigure și neglijente, lăsând între ele, când și când, subțiri dungi închise. Anii nașterii și ai morții nu erau prezenți. Poate că nu vor fi gravați decât atunci când va fi înmormântarea. După ce moldoveneștile plimbări ritualice se vor fi încheiat și familia va fi sigură că sufletul răposatului nu riscă să devină stafie. Nimeni nu-și poate lua un astfel de risc. E mai bine să întârzii de două ori în același loc decât – Doamne ferește! – să sari vreunul. Cine ar vrea ca tatăl (sau mama) care l-a crescut, l-a legănat, l-a învățat să se roage Domnului și l-a povățuit numai de bine (lăsând la o parte faptul că l-a și pedepsit când se abătea de la calea cea dreaptă) să devină stafie și să ne bântuie zi și noapte? E sigur, nici un moldovean credincios n-ar face asta.

Gheorghe Ion, încrede-te în vlăjganul tău de fiu că va respecta întru totul tradițiile strămoșești și-i va dărui sufletului tău liniște veșnică, mi-am zis în timp ce urcam cu liftul la etajul 7 și mă așezam la masa mea de lucru unde urma să meditez mai bine la această întâmplare pe care hazardul și Ionel Berbecea (ca secretar particular al acestuia) mi-a scos-o în calea mea.

La vârsta de optzeci de ani multe lucruri devin nesigure, îndoielnice. Întreaga mea viață, rememorată în momente de euforie ori de tristețe, capătă tot mai mult aspecte onirice. Zi de zi probez cu mintea și cu simțurile, cu atenția și cu inteligența, celebrul dicton Viața e vis. În fine, să trecem la cestiune, domnilor. Gheorghe Ion, vlăjganul, cu crucea lui cu tot, m-a pus pe gânduri zile întregi. Plimbările lui ritualice de la Snagov spre București mi-au semnalizat ceva mai personal decât o simplă ciudățenie. Ceva prin care trecusem cumva într-un anume moment al vieții mele.

Cuvântul care m-a curentat era, pe bună dreptate, numele localității, respectiv Snagov. Căci avusesem, lăsat moștenire de la părinți, un teren măricel pe malul lacului Snagov și o căbăniță rudimentară. Iar celălalt lucru care m-a frapat, făcându-mă să cred că mă mai intersectasem cu el cândva, a fost însuși ritualul acesta ciudat cu plimbatul crucii. Da, un rest de memorie îmi spunea că, demult, tot un moldoveam îmi relatase că la ei în sat dăinuie încă acest obicei și că se cheamă „drumul crucii“. Mi se păruse șocantă această sintagmă biblică cu care botezaseră un ritual laic, poate chiar păgân, și poate că tocmai de aia o și reținusem.

Până aici totul e-n regulă. Dar mai încolo ce urmează? Cine și când îmi spusese toate acestea? Viață trecută, vis, ce-oi fi, îndură-te de mine și fă să regăsesc momentul care mă interesează! Simt că este un moment important pentru viața mea. O stranie electricitate împânzește țesuturile ființei mele, nerăbdarea ia forme aproape fizice, devenind auto-flagelare.

* * *

Știam că nu trebuie să forțez memoria, ci s-o las în voia ei. Așa spune și doctorul, așa îmi spun și precedentele mele experiențe similare. Și iată că încet-încet, într-o seară de toamnă – trecuseră mai multe luni de la apariția vlăjganului cu crucea pe banca de la Megaimage – îmi revin brusc câteva amintiri din tinerețe, respectiv cum ne-au confiscat securiștii terenul și cabana de la Snagov.

Bimbirică era țăranul care ne lucra via și care ne fura cu măsură, ca să nu se vadă. Tot el ne ținea la curent cu întâmplările din sat. La el am poposit decum am venit în țară. Fusesem plecat la Paris, la invitația unui prieten și, la vremea aceea nu prea pricepusem eu cum de îmi dăduseră viza.

Păi dar cum, domnu Dinu, doctorița din sat a bătut din picior c-avea relații sus și primaru s-a executat : te-a izgonit pe mata și i-a dat cabana ei. Doctorița a pârât că nu ești în țară și că o să rămâi la Paris. Va să zică asta era! Eram vinovat că voi rămâne la Paris! Ca-n bancul acela : mai întâi se taie și apoi se numără!

Zece zile securiștii au depozitat lucrurile din cabana matale într-o magazie din curtea școlii. S-a zvonit că după acest termen le vor da foc. Da un șmecheraș de pân primărie a dat sfoară-n țară pe la cine trebuia, să vină pe seară și să se servească: cabana nu-i închisă cu lacăt. Așa se face că toți care-au aflat au venit și s-au înfruptat din lucrurile matale. Directorului școlii i-a plăcut bicicleta matale, unii au luat veselă și tacâmuri, ce mai, a fost hai mare. Într-o seară au aprins câteva crengi groase și câteva buturugi pe malul lacului, chipurile ardeau lucrurile matale. Primaru și cu securiștii se pricep să facă mascaradă. Cred că făcură și câteva poze să le pună la dosar. Păi dar cum, domnu Dinu, primaru nost zici că el îi fiul lu Ceaușescu, nu Nicu! Așa seamănă de tare!

Va să zică asta-i situația.

Toate lucrurile mele…

În scripte, arse. În realitate, furate.

Comunism. Securiști. Primarul Snagovului – fiu natural al Cârmaciului?

E tot ce știu de la Bimbirică. Nu vreau să mai stau de vorbă cu altcineva. N-ar servi la nimic. Detaliile m-ar îngrozi și mai mult. În detalii stă moartea. Groaza. Neputința. Termenii generali te apropie de abstract. Parcă nu se referă neapărat la tine. Nu-ți zmulg bucățele de carne cu cleștele înroșit. Patul devine un pat anonim, o îmbinare oarecare de scânduri, aidoma milioanelor de paturi de pe lume. Noptiera mea, veioza și caietul pe care-mi notam noaptea versuri răzlețe devin lucrurile unui contabil oarecare ce întârzie noaptea luptându-se cu cifrele îndărătnice ale bilanțurilor nu știu cărei societăți comerciale. Nici un detaliu personal nu răzbate să tulbure arderea liniștită a grămezii de obiecte ale nimănui adunate, chipurile, pe malul lacului și arse de parcă ar fi ale necuratului. Probabil că vor fi făcut poze. I-o fi obligat juristul. Cel ce concepuse înștiințarea/somație pe adresa mea, peste care dădusem mai deunăzi. Cel ce va fi făcut un dosar beton. Acolo sus, la București, nimeni să nu se-ndoiască de legalitatea comunistă exercitată asupra unui element dușmănos care a profitat de bunuri însușite pe nedrept.

Așadar nu vreau să văd nici un fel de fotografii de prin dosare. Nu vreau ca nimeni să-mi dovedească nimic. Adevărul lor nu mă interesează. Nu vreau să tulbur cu nimic liniștea indecentă a primarului (că-i fiu nelegitim al lui Ceaușescu, ori închipuire a sătenilor speriați, tot un drac) care-a pus la cale o astfel de înscenare macabră. Lasă-l să-și ducă opera până la capăt, lasă-l să dea sfoară în țară că am rămas la Paris. Sau dacă află cumva că am venit, lasă-l să se bucure că, din diverse motive (poate am alte griji mai mari decât asta, poate-s bolnav, poate mi-a murit vreo rudă, sau vreun prieten a fost închis pentru trafic cu valută etc.), nu i-am călcat pragul.

* * *

Buuun. Toate trăirile astea au fost cele de atunci, prezentul de atunci. Totuși, simt că mai lipseste ceva. Puzzle-ul nu este complet. Simt că e vorba despre ceva în legătură cu crucea, mă rog cu patul, cu tăblia de pat din care a fost cioplită… Și cu ritualul, cu „drumul crucii“… Cine să mă lămurească?…

Cine altcineva decât Adela îmi șoptește o voce dinlăuntru-mi. Parcă o voce a unui prieten, a unui cunoscut, cu care aș fi stat la o tacla în odaia mea din Educației. Doamne, ce prostie, nu-i vorba de nici un prieten, asta-i chiar vocea tatălui meu. Mama murise și rămăsesem singur doar cu tata care, la cei aproape optzeci de ani ai lui, avea o memorie de elefant. Adesea îmi dădea indicații despre persoanele care, în lipsa mea, mă căutau la telefon. Era mirat că eu nu-mi mai aduceam aminte. Parcă-l aud. Ăsta e domnul acela pe care l-ai întâlnit la cenaclu și care are o iolă și pe care l-ai invitat la Snagov. Asta-i domnișoara care ți-a plăcut la sindrofia lui Mario, dar care era atât de proastă… Așa că iată, și acum, de acolo de unde este, îmi suplinește slaba ținere de minte. Adela, ea era, cine alta!? Femeia care stătea într-o cămăruță din podul micului nostru bloc cu două etaje, și ne făcea din când în când târguieli. O moldoveancă îngălată și intrigantă, așa că mama n-o invita decât în bucătărie. După moartea mamei, atunci când doamna Dumitriu, femeia mătușii mele, o ardeleancă vrednică și cinstită, nu putea să vină să ne facă curat, taică-meu vrând-nevrând o chema pe Adela. Dar o urmărea îndeaproape, ca să nu-și bage nasul unde nu trebuie și să ducă vestea în tot cartierul, punând de la ea cât trebuie ca să sune cât mai senzațional. Zvoniștii și clevetitoarele erau în comunism ceea ce sunt azi tabloidele.

Ei bine, într-una din aceste zile când Adela trebăluia prin camera tatălui meu (în camera mea preferam să fac curat eu însumi), ce-mi aud urechile? Da, Domnu Mare, tăblia aiasta de după vitrină a cui îi? Fo rudî care dădu ortu popii? Că pi la noi pîn sat așa-i obișeiul. Când moari șineva îi fași cruși din tăblie. De-i însurat, fomeia dușe-n pod tăblia șealaltă. Că nu mai poati dormi cu dânsa la căpătâi. Când moari și fomeia, alti rudi coboarî tăblia din pod și-i fași cruși și dânsei.

N-am habar de o astfel de tăblie dar îmi amintesc perfect că îmi era ciudă. Acum, îmi spuneam, moldoveanca o să-mprăștie vestea asta prin tot cartierul. Domnul Abăluță ține după vitrină o tăblie de pat din care nu s-a făcut nici o cruce. Adică omul – femeia ori bărbatul – încă n-a murit. Cine-o fi omul ăsta, mare mister… Și de ce ține tăblia după vitrină, când – toată lumea știe – se ține-n pod? Probabil că-i o femeie, vreo nepoată căreia Domnu Mare îi va lăsa după moarte vitrina. Dar va găsi ea Adela și alte supoziții hoațe pe care să le toarne în urechile altor clevetitoare. Asta mă-ngrozea, cine știe ce-ar putea ieși din asta. Nici să-l mustru pe tata nu-mi îngăduiam. La vârsta lui pune totul la inimă și asta-i mai trebuie…

Așa se face că nu-mi amintesc nimic despre zisa tăblie până când vocea tatei nu-mi șoptește iar – nu fără o anume ironie – indicația prețioasă ce-mi revelează dacă nu proveniența ei cel puțin devenirea sa. Snagovul, dragule, nu-ți amintești că am dus tăbliile la căsuța noastră din Snagov. Chiar înainte să pleci tu la Paris. Am mers cu mașina lui Mutu. Le-am luat, una de după vitrină iar alta din cămară, de unde le pusesem. În căsuța de acolo vor fi ferite de ochi indiscreți, de clevetelile Adelei…

Va să zică era o operație secretă, ceva ce trebuia ascuns, enigma polițistă cuibărită în memoria mea se deslega încet-încet. Trebuia doar să am răbdare. Vocea tatălui meu căpăta inflexiuni detectivistice de fir al Ariadnei.

Așa am aflat că intenționam să montez tăbliile la somiera patului meu din cabană, dar cum aveam o droaie de treburi înainte de plecarea în Orașul Luminilor, această operațiune a rămas a fi făcută la înapoierea din călătorie.

* * *

De acum înainte acest roman polițist (ce ar putea fi numit nu „În căutarea timpului pierdut“ ci, mai degrabă „În căutarea lucrurilor pierdute“, amintind cumva de cele 12 scaune ale lui Ilf și Petrov), nu mai e condus de vocea răposatului meu tată, ci de amintirea unei persoane în viață, colega mea de facultate Ileana Popa. Scenele petrecute pe malul lacului Snagov, unde și ea avea o casă, ne apropie încet, dar decisiv, de dezlegarea misterului. Aceste scene îmi revin în memorie cu mare claritate. Însă – cum am spus-o și mai înainte – nelipsite de dubiul care se accentuează : mi s-au întâmplat mie toate astea? Nu cumva e un vis?

Ce-i drept, frumos vis. Prea frumos ca să fie adevărat. Mi-e și rușine să spun tot ceea ce aflu, pas cu pas, că s-a întâmplat. Și ce rol joc eu în această poveste. Chiar eu, cel real, scriitorul ce bate acum pe clavierul computerului aceste litere, aceste rânduri.

Așa că, pentru a fi încredințat că nu mă fac de râs, până la mai multe și mai sigure dovezi, unele încrucișate, din două sau trei surse, cum se cer pentru știrile prezentate la televizor sau în presa scrisă, mă voi abține de la orice afirmații tranșante. Voi institui o temporară cenzură asupra informațiilor pe care le-am dobândit în legătură cu proveniența inițială a tăbliilor de pat cât și asupra modului cum au ajuns ele în posesia mea. Căci spre asta duc majoritatea indiciilor recuperate : eu am adus în casa din Educației, apoi în cabana de la Snagov, cele două tăblii de pat.

* * *

Așadar, prin anii 1980 ai secolului trecut, aveam la Snagov, pe malul lacului, o căsuță de paiantă cu două cămăruțe. O colegă arhitectă avea și ea prin apropiere un teren înzestrat de asemeni cu un astfel de refugiu de sfârșit de săptămână, oază pentru cel ce evadează din nebunia Bucureș­tiu­lui. Ne făceam vizite reciproce, căsuța ei avea un mic ponton, ne plimbam cu barca pe lac, ei îi plăcea să înoate, eu nu știam nici să fac pluta, mama ei în schimb, trecută bine de șaptezeci de ani, trecea fără probleme Snagovul în zona lui cea mai lată și, odihnindu-se zece minute, înota înapoi la fel de sprintenă.

Într-o zi însorită din toamna anului 1982 o surprind pe prietena și colega mea de facultate Ileana Holban (devenită apoi Ileana Popa), care era o fată vorbăreață, spontană și directă, că se tot uită gânditor la mine și parcă pe furiș, ca și când m-ar cântări în vederea unei acțiuni ce va să urmeze. În fine, îmi cere brusc să vin mai aproape și, la rându-i, își apropie gura de urechea mea. Eram pe malul lacului, în fotolii de paie și împrejuru-ne nu era nimeni. Dar, Snagovul e Snagov, satul cu vilele securității și-ale fraților Ceaușescu iar noi, eu și ea, ne număram printre puținii proprietari par­ticulari nemembri de partid și, în plus, cir­cumstan­ță agravantă, intelectuali. Așa că scurtătura aceasta gură-ureche nu m-a mirat prea mult. Dă-i drumul, i-am spus cu glas șoptit. Și iată ce mi-a spus.

Doamna aceea în vârstă, pe la care mă duc adesea în vizită, știi la căsuța aia chisnovată de la cotul lacului, acoperită complet de iederă, urmează să plece definitiv din țară. Are rude suspuse în Franța, a făcut cerere, i s-a aprobat pe loc, lasă căsuța snagoveană în custodie, etc., etc.

Lucruri care nu mă priveau. Dar iată că aflu ce i se năzărise în schimb bătrânei doamne. Mă cunoștea din vedere. Știa că sunt scriitor. Poet. Scrisese și ea versuri în tinerețe. Ei bine, îmi spune colega mea, cred că te-a ales. Zâmbește. Numai ție îți poate face donația. Nu pleacă liniștită din țară dacă nu face această donație cuiva în care să aibe încredere.

Eu nu zic nimic. Căci nu înțeleg nimic. O donație de la cineva care pleacă definitiv din țară. Cineva cu pile în Occident. Orice-ar fi, faptul în sine nu-i prea liniștitor. Cum ar veni: te legi la cap fără să te doară. Chiar dacă nu-ți donează decât un ac, și tot vei deveni suspect în ochii unor tovarăși. „De ce-i lasă chiaburoaica tânărului poet un ac? Și ce urmează să facă tânărul poet cu acel ac?“ Așa se vor întreba tovarășii de la CC. Mă rog, poate că nu toți, dar e de-ajuns să fie unul singur, cel mai vigilent, și ceilalți nu-l vor contrazice de frică. Trebuie să știi să taci ca să-ți păzești pielea.

În fine, s-o las pe prietenă să continue.

Și iată, parcă surprinzând neliniștea mea și nevrând să mă mai țină pe jar, fata continuă. La urma urmei, bătrâna gândește logic : cui să lase o astfel de relicvă dacă nu unui poet? Și singurul poet pe care-l cunoaște, chiar dacă tangențial, ești tu. Iar faptul că ești coleg și prieten cu mine îi dă încredere. Oricum, să știi că eu nu te oblig să faci pasul ăsta. Nu-i sunt datoare în nici un fel bătrânei. Gândește-te, chibzuiește și hotărăște-te singur. Iată despre ce este vorba.

Bătrâna doamnă are moștenire de la familia ei de artiști, pictori și sculptori, două tăblii de pat. Plecând, vrea să ți le doneze ție. E vorba de un pat istoric. Dacă accepți îți va face un act de donație olograf. Nu vrea decât să ții tăbliile și „când țara va fi liberă“ să le donezi, la rândul tău, unui muzeu. Mi-a spus că nu va scrie chiar așa, „când țara va fi liberă“, ca să nu-ți fie frică de nici un ochi indiscret.

Bun, îmi zic, ăsta e un semn că bătrâna nu e ramolită. Dar asta nu îmi face mai ușoară alegerea. Mă sperii. E vorba de un pat valoros. Mă bucur și mă-ntristez. Să le țin la mine acasă. Se subînțelege că nu trebuie să bat toba. Chiar dacă nu le dosesc, fiindcă nu sunt un lucru de furat. Cred că trebuie să le trec sub tăcere. Să le păstrez într-un loc unde să nu bată la ochi. Îmi dau seama ca astea sunt deja gândurile celui ce a și acceptat donația.

Într-un avânt, într-adevăr orgolios, îi spun colegei mele că accept. Voi avea în odaie un pat care va sta cândva într-un muzeu. Un pat de mare valoare. Nimeni nu va ști în afară de mine. Și poate de tatăl meu octogenar, dar atât de lucid că va păstra secretul. N-aveam cum să-mi închipui ce avatarii vor suporta de acum înainte cele două tăblii în realitatea atât de schimbătoare a patriei noastre în veșnică derută.

* * *

Nebuloasă… Nebuloasă… Am găsit întâmplător cele două acte de donație. Cuvintele-mi joacă în fața ochilor. Nu-mi vine să cred : eu sunt poetul specificat de bătrâna donatoare? Și numele celui care, atunci când venea în București, dormea în acest pat este chiar acela scris de mâna tremurătoare a bătrânei? Dumnezeule mare! Și când se întâmplaseră toate acestea? Și oare se întâmplaseră aevea? Sau cele două documente erau doar o farsă pusă la cale de vreun prieten poznaș? Și ce dovezi am că nu-s farsă?

Am căzut pe gânduri multă vreme. Numele colegei mele Ileana Popa radia încurajator. După cum reieșea, ea era garant al faptului că primisem cele două tăblii de pat în care dormea marele poet atunci când venea în București. De peste un deceniu nu mai știam nimic de ea. Decât că se mutase din strada Speranței. Nu mai știam nici dacă mai avea sau nu terenul de la Snagov. Aha, Snagovul, încă un punct de reper. Da, pare-se că nu mi-am pierdut mințile!

Am dat drumul la televizor. Pe Mezzo era jazz. O peliculă veche alb-negru cu o formație restrânsă de pian-contrabas-trompetă-clarinet-percuție. Mi-am turnat trei degete de whisky. Am adăugat trei cuburi de gheață. Legănat de ritmuri africane m-am îndepărtat de ziua de azi. Soloul de trompetă și contrabas alina spaima necunoscutului din mine. Clipocitul pianului intervenea cu prezența lui dincolo de orice dispută. Sunet, culoare, amintire a increatului. A celor ce nu se pot vedea și pipăi. Mă scăldam într-un golf cu valuri verzi. Nu mă-ntrebam de ce verzi. Erau verzi, verzi.

Dintr-odată m-am auzit țipând : Tăbliile de pat! Eminescu! Da! E-adevărat! Purul adevăr! Doamna Botez mi le-a donat mie! Pe mine m-a ales! Ce să-i faci, așa i-a fost dat Romei!…

Eram încă amețit de trezirea bruscă, dar auzindu-mi glasul plin de mândrie m-am rușinat cumva, restul exclamațiilor euforice derulându-se undeva înlăuntru-mi, ca un ecou : Romei i-a fost dat Columna lui Traian și mie Tăbliile lui Eminescu!

M-am lăsat să cad pe canapea și-am adormit. Legănat de liniștitorul, și nu mai puțin orgoliosul gând că tăbliile patului eminescian au trecut prin camera mea.

* * *

S-au scurs câteva săptămâni. Când treceam pe lângă Megaimage un gând nu-mi dădea pace. Mintea mea lega între ele datele pe care Ionel Berbecea mi le oferise despre straniul personaj care era omul cu crucea. Apoi le punea pe acestea alături de cele pe care eu însumi le culesesem pe viu de la același personaj văzut de aproape. Și de la crucea lui ciudat alcătuită.

Întâi de toate se situa informația că vlăjganul și părinții săi trăiau la Snagov. Imediat apoi venea faptul că acea cruce fusese lucrată din lemnul unei tăblii de pat. Amintirea că tăbliile de pat taică-su le salvase dintr-un morman „de troace“ cărora li se dăduse foc pe malul lacului. Atunci când el avea vârsta de șapte ani. Dacă acum, după cum l-am văzut eu, are vreo treizeci și cinci de ani, întâmplarea asta cu focul trebuie să se fi petrecut prin 1985. Adică exact perioada în care fuseseră distruse toate lucrurile mele de la Snagov. Inclusiv cele două tăblii din patul bucureștean al lui Eminescu. Varianta că aceste lucruri fuseseră furate (măcar parțial) și că în locul lor securiștii arseseră bușteni și crengi de copaci este și ea valabilă. Cu fiecare deceniu care se scurge, trecutul devine tot mai nesigur. Cei mai onești martori încep să se contrazică flagrant. Părerile și înclinațiile personale se amestecă cu datele realității într-o mixtură imposibilă. Nota bene : o realitate atât de anormală ca aceea comunistă încât azi bună parte din tineret înclină să creadă că sunt fabulații ale bătrânilor – ca să se umfle în pene cât au suferit ei.

Totuși, pentru mine, anume lucruri sunt relativ clare. Cele care mi-au căzut sub simțuri. Pe cât îmi amintesc, tăbliile de pat pe care le-am ținut o vreme în casa mea aveau o întunecată culoare vineție. Aidoma cu nuanța plăcuței de pe crucea răposatului Gheorghe Ion. În plus – abia acum îmi vine în memorie – întreaga cruce nu avea o culoare propriuzis albă, ci era de un alb spicat cu subțiri dungi vineții. De parcă o mână nesigură și grăbită frecase cu o bucată de glasspapir bucățile de lemn, ca să îndepărteze culoarea vineție. Detalii, detalii… Am mai spus-o: în voi stă infernul. Infernul supozițiilor. Al nesiguranței. Al interpretărilor ce ajung să se contrazică.

Destul, destul. Tăceți voci. Lăsați-mă în pace. Tăbliile de pat ale lui Eminescu s-au pierdut în neant și gata. Au stat în camera mea o vreme apoi s-au pierdut. Poate s-a făcut din ele o cruce, poate nu. Poate au fost arse pe malul lacului. Nimic nu-i sigur. Și, paradoxal, lucrul acesta mă umple dintr-odată de o liniște mare.

Realizez brusc că versurile Cum n-oi mai fi pribeag / De azi înainte… au fost scrise înadins pentru o astfel de stare de nesiguranță liniștitoare. Nimic rău nu poate să se mai întâmple atunci când știi că ceva de preț s-a pierdut pentru totdeauna. Ești liber să-ți închipui orice. Ești liber să te pierzi în necunoscut. Să scrii și să citești poezie.

Mă gândesc cu tristețe că donatoarea tăbliilor, în pofida bunelor ei intenții, se înșela. Nu într-un muzeu, nu închise într-un spațiu fix, anume creat pentru ele, e locul tăbliilor de la patul lui Eminescu. Nu înregistrate, prețăluite în Euro de-un conclav de contabili. Nu expuse într-o cameră specială, cu temperatură și umiditate reglată de termometre și higrometre computerizate. Nu având agățată alături o plăcuță explicativă în câteva limbi internaționale. Nu lângă o măsuță cu un teanc de pliante oferite gratuit de sponsorii ce-și etalează siglele colorate (Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine… lustruin­du-se pe el). Nu păzite de un gardian karatist și câteva camere video disimulate în ștucaturile tavanului.

Nu. Tăbliilor le trebuie nesiguranța divină a patului, a crucii, a focului.

Și pentru asta actul de donație, adică ideea că tăbliile au existat în toată materialitatea lor – ajunge. Înștiințarea că îmi vor da foc lucrurilor din cabană – ajunge. Viața mea, a mărturisitorului tuturor celor de mai sus, aflată pe a optzecea sa treaptă – ajunge.

Act de donație

Subsemnata Cecilia Storck Botez, nepoata familiei Alexandra și Ortansa Satmari, donez Dlui. scriitor Abăluță Constantin cele două tăblii de pat pe care le am ca moștenire dela mătușa mea Ortansa Satmary nora pictorului Carol Pop de Satmary.
Așa cum reiese din declarația mea făcută de mine în dublu exemplar, din 30 Septembrie 1982, aceste 2 tăblii au fost capetele de pat în care a dormit poetul Mihail Eminescu găzduit fiind de Carol Pop de Satmary în locuința acestuia din Biserica Enei 16 Buc.
Această declarație o fac numai cu scopul ca acestea să fie expuse într-un muzeu adecvat.
Martoră la această donație este și Arhitecta Ileana Popa din Buc. Speranței 28.

C. Botez
30 Septembrie 1982

Declarație.

Subsemnata Cecilia F. Storck Botez, sunt nepoata directă a lui Alexandru și Ortansa Satmary – Alexandru Satmari, pictor, fiind fiul lui Carol Pop de Satmary, iar Ortansa Satmary fiind sora mamei mele C. Cuțescu Storck. –
Astfel am cunoscut și am trăit o parte din viață alături de O. Satmary și Alex. Satmary, care în nenumărate rânduri mi-au spus că în acest pat (două capete tăblii de pat) a dormit marele poet Mihail Eminescu când a fost găzduit de Carol Pop de Satmary în locuința sa din București str Biserica Enei nr. 16, locuință distrusă în războiul din 1945.

C. Botez

(telegramă, înmânată unui prieten al meu care venise la fața locului)

abaluta constantin
str educatiei nr 43 bucuresti
va invitam pentru ultima data sa va ridicati
lucrurile ce va apartin si sunt depozitate in com
snagov daca nu va prezentati in termen de 10 zile
le vom distruge prin ardere spatiul ne este absolut
necesar ramineti direct raspunzatori

consiliul popular snagov