Când a murit Stalin, la 5 martie 1953, eu aveam cinci ani și câteva luni. Cu câteva zile înainte, la aparatul de radio al familiei (un Telefunken, cu carcasă de ebonită și cu deschizătura difuzorului acoperită de pânză), ascultasem, alături de părinții mei, bătăile inimii lui Stalin, transmise, în scop propagandistic, de la Moscova. Sovieticii erau convinși că pulsul precar al liderului lor îi va impresiona pe adepții comuniști din întreaga lume și îi va solidariza în jurul muribundului. În ceea ce mă privește, nici nu știam pe atunci ce înseamnă aparatul cardiovascular și circulația sangvină: mi-l reprezentam pe Stalin ca pe o vietate uriașă care pulsa în întregime, spasmodic, și era pe cale de-a muri.
Când vietatea de acolo, de departe, chiar a murit, vocea solemnă și imperativă a crainicului ne-a anunțat că într-o anumită zi și la o anumită oră peste tot în lume va trebui să se păstreze un moment de reculegere. În ce consta el? Fiecare avea obligația să rămână nemișcat acolo unde se afla și să nu scoată o vorbă, vreme de aproximativ un minut. În ziua și la ora fixate, părinții mei, vecinii, trecătorii de pe stradă – toți s-au conformat acestei obligații. M-am conformat și eu, cu sentimentul că îndeplinesc o cerință sacră, venită de undeva, din cerul necuprins: și am fost profund indignat observând că… găinile din curte continuă să se plimbe, să scormonească prin gunoaie și să cârâie, ca și cum puțin le-ar fi păsat de imperativul celest.
Indignarea mea la adresa găinilor ireverențioase a rămas ca o anecdotă în tradiția familiei. Dar, în afară de partea amuzantă, momentul cuprindea și o revelație: am înțeles pe loc, așa cum poate înțelege un copil, foarte clar, foarte intens și totuși aconceptual, că există o rețea de obligații în care sunt prinși, fără scăpare, numai oamenii, în timp ce toate celelalte vietăți nici n-o iau în considerare. Eu stăteam nemișcat și mut, ca să omagiez amintirea lui Stalin, iar în jurul meu găinile, cum am mai spus, își vedeau de ale lor; în plus, muștele se agitau voioase în aer, o pisică își freca spinarea cu voluptate de un burlan, florile de gura-leului vibrau ușor, îmbătate de soare. Sacralitatea momentului nici nu le atingea pe toate aceste ființe și, din cauza termenului de comparație oferit de ele, momentul însuși părea puțin ridicol.
Acestea s-au întâmplat la Lugoj, unde părinții mei au locuit temporar. Când s-au întors în Bucovina și s-au stabilit pentru multă vreme la Suceava, iar eu am început școala, am făcut alte descoperiri de ordin „politic”. Am descoperit, de exemplu, ce paradisiac mătăsoasă este „cravata roșie de pionier”, pe care mi-a legat-o la gât, în clasa a treia, „tovarășa instructoare” Strâmbu. Stăteam în fața clasei, alături de alți elevi care fuseseră și ei „făcuți” pionieri în aceeași zi și, paralizat de emoție, priveam fix podeaua dată cu terebentină. Eram bucuros și simțeam că toată lumea așteaptă să-mi exprim bucuria. Și atunci am găsit, cu o inventivitate care-mi este caracteristică, un mijloc original și convingător de a-mi face cunoscută starea sufletească. În loc să repet, asemenea colegilor mei, cuvintele dictate cu o zi înainte de învățătoare („Mulțumesc din inimă partidului…”), mi-am mângâiat cu mâna dreaptă cravata și am lipit-o de piept, în dreptul inimii. Am produs o puternică impresie. Instructoarei i-au dat, pur și simplu, lacrimile.
Azi fac o involuntară grimasă de dezgust când îmi aduc aminte cum îmi flutura la gât cravata, ca o năframă ieftină și deocheată primită în dar de o femeie fără prea multă minte de la un militar din armata de ocupație. Dar atunci îi iubeam roșul mătăsos, despre care credeam că mă integrează într-un fluviu al viitorului, format din raze de lumină, stele de rubin în cinci colțuri, statui ale lui Lenin și sputnici.
Cam atât a durat aderența mea sinceră la comunism: de la cinci ani și ceva la nouă ani. La scurt timp după ce am devenit pionier s-a întâmplat ceva care m-a trezit. La intrarea în școală, unde un grup de profesori controla în fiecare dimineață dacă avem unghiile tăiate și suntem tunși, dacă numărul matricol este cusut la locul lui, pe braț etc., s-a remarcat că nu aveam la mine prinsă la gât cravata roșie de pionier: o uitasem, nefericitul de mine, acasă. Am fost certat cu mare severitate și zgâlțâit, ca și cum făcusem o crimă. Aș fi purtat cravata din entuziasm, chiar și în timpul somnului, dar mi se părea absurd să o port din obligație. Din acea zi totul s-a schimbat în sufletul meu. În fiecare dimineață, acasă, când îmi legam la gât cravata roșie, simțeam că îmi leg la gât un ștreang, care avea să mă sufoce toată ziua.
