Jón Kalman Stefánsson: Un scriitor bun este un hoț bun

Jón Kalman Stefánsson este unul dintre cei mai în vogă scriitori islandezi contemporani, cu o carieră internațională remarcabilă. Multiplu premiat și nominalizat la premii de prestigiu (Man Booker Prize, spre exemplu), scriitorul islandez are traduse în limba română trei romane. Cele trei cărți – Între cer și pămînt, Tristețea îngerilor și Inima omului, cele mai faimoase ale lui Jón Kalman Stefánsson – compun Trilogia
fiordurilor
. Toate aceste volume sunt publicate la Editura Polirom.

Cristian Pătrășconiu: Vă temeți de ceva legat de lite­ratură? Este ceva care are de-a face cu literatura și care vă îngrijorează?

Jón Kalman Stefánsson: Am fost întotdeauna optimist cînd a fost vorba despre literatură. Adesea, oamenii vorbesc într-un stil apocaliptic despre literatură – spre exemplu, despre „moartea romanului“ sau ceva de acest gen – și totuși asemenea profeții nu se întîmplă în realitate. S-a vorbit despre lucruri din acestea de zeci de ani, iar romanul încă trăiește și e bine-mersi. Mai mult decît atît: cred că acum trăim un timp foarte interesant și foarte provocator pentru literatură. Și cînd spun aceasta am în vedere faptul că, pe de o parte, literatura se schimbă foarte rapid și, de pe altă parte, pentru că felul în care oamenii citesc se schimbă de asemenea. Din unghiul meu de vedere, este ceva pozitiv – deci, nici un motiv serios pentru a ne teme – și ceva provocator pentru literatură. Este o provocare inclusiv în sensul de a încerca să cuprind, în literatura pe care o scriu, să cuprind această provocare și să o înțeleg. Literatura, pentru mine, este întotdeauna despre oameni și, deși timpurile se schimbă, problemele de adîncime ale oamenilor rămîn aceleași. Mereu vom avea nevoie de povești, mereu vom vrea să ascultăm „muzica lumii“, mereu vom vrea să citim poezie. Mie unul nu îmi este, deci, deloc teamă. Pe de altă parte, vreau să spun că am gîndit mereu că literatura ar trebui să joace un rol important. Autorii ar trebui să încerce să schimbe lumea.

C.P.: Există un scenariu – este unul extrem, de acord – în care vă puteți imagina că literatura ar putea să moară? Cînd ar putea muri literatura? Cînd moare un roman?

J.K.S.: Să sperăm că niciodată. Oamenii au spus povești și au scris poezii de multe mii de ani. Literatura este o parte mult prea importantă din ființa noastră și din istoria umanității, pentru ca ea să moară. De aceea, spun că mi-e greu să îmi imaginez că ar putea muri cîndva și sper să nu fie vreodată cazul. Dacă literatura ar muri, atunci și umanitatea ar muri.

C.P.: Cum treceți biografia dumnea­voastră în literatura pe care o faceți?

J.K.S.: Nu m-am gîndit niciodată la lucrul acesta. Unii spun că există două tipuri de scriitori: cei care lucrează cu propria lor viață și cei care iau povești din exteriorul lor. Cred că această clasificare este parțial adevărată, parțial neadevărată. Cred că eu sunt undeva la mijloc, pentru că simt că fac ambele lucruri – lucrez și cu ceea ce e în mine și cu ceea ce este în afara mea. Nu am cum să nu mă folosesc de viața mea, de experiența mea, de sentimentele mele. Dar aici e ceva: atunci cînd folosești, pentru literatură, ceea ce este parte din viața ta, este indicat să schimbi firele poveștii în așa fel încât să fie important pentru toată lumea; să nu fie doar despre tine, ci despre ceva mult mai profund. Da, în ce mă privește, cred că folosesc totul. Un bun scriitor este un bun hoț – furi vieți! Precizez că acesta este o formă pozitivă de furt, e ceva ce „furi“ și pe care îl schimbi în ceva cu totul și cu totul diferit, îi dai un sens, un alt sens, mai înalt.

C.P.: Ați publicat prea devreme, prea tîrziu, la timp? Ați scris prea devreme, prea tîrziu, la timp?

J.K.S.: Am publicat prima carte, o carte de poezie, cînd aveam 25 sau 26 de ani. Am publicat atunci cînd am simțit că trebuie să o fac, cînd am simțit că sunt gata să o fac. Am început să scriu la 21 de ani. Dacă ai acest impuls de a scrie, nu poți să scapi de el, nu ai unde să te duci. Bineînțeles, acest impuls e diferit de la om la om și, la fel, de la om la om, diferă cît de repede își descoperă acest impuls.

C.P.: Întrebarea mea ascunsă este de fapt aceasta: există un timp ideal pentru a scrie și unul pentru a publica?

J.K.S.: Hm. Nu cred. Nu, nu există așa ceva. Depinde numai de tine cînd vrei să scrii și cînd vrei să publici. Tu simți timpul cel mai potrivit. Fiecare scriitor are propriul său timp, are propria sa cadență. Pe de altă parte, și pentru a scrie și pentru a publica, poate să fie rău dacă aștepți prea mult timp. E ca în iubire: nu ezita!

C.P.: Ce anume – inclusiv, poate, ca virtuți – credeți că transferă locul în care stați de obicei, un loc atît de friguros, scrierilor dumneavoastră?

J.K.S.: Cred că se poate spune că mult din ceea ce scriu eu scriu „în natură“. Fiindcă vremea din Islanda, atmosfera de acolo, unde într-adevăr este atît de mult frig, sunt, cumva „personaje“ ale multora dintre cărțile mele. Folosesc acest cadru natural în scriul meu fără să fiu conștient că o fac, fără să îmi programez să o fac – pur și simplu, așa îmi vine, este ceva natural. În Trilogia fiordurilor – pe toate trei le aveți traduse și în limba română – a fost important să păstrez acest cadru natural mai degrabă dur, auster, pentru că, în trecut, în Islanda, a fost o luptă îndelungată cu natura a oamenilor de acolo pentru a supraviețui.

C.P.: O subspecie a întrebării anterioare: cum e vremea din Islanda în literatura dumneavoastră?

J.K.S.: Mi-e greu să spun eu însumi așa ceva, să fac o apreciere care să țină de ceea ce numim hermeneutică. Cînd intruduc ceva în cărțile mele, chiar și atunci cînd este vorba despre vreme, o fac instinctiv, o fac pentru că așa îmi cere scenariul meu; nu o fac premeditat, o fac din ceea ce simt că trebuie să fie, în numele unui fel de sentiment al scrisului. Prin urmare, vremea din țara mea se declină în cărțile mele așa cum este nevoie să se întîmple, în funcție de fiecare roman și de fiecare context al acțiunilor despre care povestesc acolo. Este pur și simplu fluxul meu interior care circulă prin cuvintele mele.

C.P.: Cum se scrie acum literatură în Islanda? Cum arată acum, la nivelul unei schițe, peisajul literar islandez?

J.K.S.: E un peisaj foarte viu, care pulsează foarte tare. Sunt mulți scriitori, o literatură care este, într-o măsură semnificativă, stipendiată de stat. Un scriitor poate să aplice pentru această finanțare care îi asigură confortul necesar pentru a-și scrie în liniște cărțile. Cred că în zilele noastre există 30-40 de scriitori angrenați în această formulă – cu normă întreagă, am putea spune, care scriu tot timpul, ei putînd să scrie datorită acestor finanțări ale statului. Cred că dacă ești un scriitor „full time“ ai foarte multe șanse să devii un scriitor și mai bun; prin urmare, o să scrii și mai multe cărți. Ai tot timpul ca să scrii. E ca și cum ai fi fotbalist profesionist – pentru asta ești plătit să joci numai fotbal.

C.P.: Și ce fotbal formidabil joacă naționala țării dumneavoastră acum! O admir pentru performanțele recente, pentru frumusețea, ordinea și poezia fotbalului pe care îl practică.

J.K.S.: Mulțumim.

C.P.: Revin puțin la întrebarea despre peisajul lite­rar islandez: gîndeam, cînd am formulat provocarea mea, și într-o direcție te­matică. Ce se scrie acum în Islanda și e de succes și de impact? Despre ce se scrie? Să zic altfel: există o amprentă islandeză a literaturii contemporane?

J.K.S.: E greu să răspund cu privire la specificul literaturii mele. Eu sunt în interior și nu mă prea gîndesc cum se vede aceasta din afară. Scriu, scriu pur și simplu. La o privire sumară însă, pot să spun că avem la zi un evantai tematic foarte larg și generos: de la texte despre trecut, despre trecutul mitologic sau istoric, pînă la literatura sufletului, introspectivă, avem literatură epică, avem o poezie foarte vie. Cel mai important cred este că se scrie mult, că lumea noastră literatură cunoaște acum o efervescență care pe mine, și nu numai pe mine de fapt, mă bucură foarte mult. E o literatură foarte variată, una care, trebuie să spun și aceasta, preia influențe din aproape toată lumea.

C.P.: Cîndva spuneați că v-ați propus să schimbați lumea. Prin ceea ce scrieți. Cum schimbați lumea prin ceea ce scrieți? Cum ați vrea să o schimbați?

J.K.S.: Bineînțeles, nu pot să schimb lumea într-un fel fizic, palpabil. Dar, dacă prin ceea ce scriu, reușesc să îl afectez pe un cititor, reușesc să am un anume impact asupra lui, să îi stîrnești emoții, să ajungi în interioritatea lui, să îl faci să se gîndească la viața lui, la ce trăiește el, atunci, da, ai reușit ceva. Și cred că nu este deloc ceva neînsemnat. Cred, de altfel, că în literatură, prin literatură de fapt, există această putere de a schimba lucrurile într-un fel pozitiv.

C.P.: Scrisul este pentru dumneavoastră mai mult disciplină sau mai mult inspirație?

J.K.S.: Nu le separ. Funcționează, la mine cel puțin, foarte bine împreună. Sunt importante în egală măsură, indiferent de proporția lor pentru un moment al scrisului meu sau altul. Să scriu e ca un fel de război – e, în același timp, un lucru greu, dar și unul important, cu mare miză pentru mine, uneori chiar plăcut. Inspirația e mereu cu mine, chiar dacă în stare latentă. Prin urmare, intervine disciplina, și atunci pot să spun că scrisul este despre „a continua“, despre a te motiva să mergi mai departe, și mai departe, de a încerca să te autodepășești și de a găsi o cale nouă, proaspătă, tentantă pentru alți oameni, de a scrie.

C.P.: à propos de război, tot dumnea­voastră spuneați, recent, că a scrie înseamnă a lupta. Cu cine luptați? Și de ce?

J.K.S.: Înseamnă, de fapt, a lupta în mai multe feluri. Înseamnă inclusiv a spune, pur și simplu, o poveste. Să spui o poveste, să o faci să fie limpede, să o facă atrăgătoare, este o luptă, o luptă cu cuvintele. Sau, la fel, a te lupta – pentru a găsi o semnificație, un sens vieții. Să scrii cu fața la ideea de Dumnezeu, ca și cum ai încerca să afli dacă el există. Să te lupți să găsești, prin scris, care este sensul vieții, dacă există ceva dincolo de moarte. Toate acestea, ca și multe altele de altfel, sunt forme de luptă. Și atunci, cum să nu fie scrisul o luptă? De fapt, întrebarea dumneavoastră nu este una foarte gravă pentru mine – e mai mult decît atît, e un mod de a gîndi și de a acționa foarte direct. Mi se pare natural să cred despre faptul de a scrie că este o luptă – pentru a găsi ceva adînc. A gîndi în acest mod este, pentru mine, ceva foarte concret.

C.P.: Ce faceți între două cărți? Cînd este cel mai dificil de navigat acest interval – dintre două cărți?

J.K.S.: Cînd eram mai tînăr, acesta era un timp pe care mi-l doream, pe care îl așteptam. Era un timp al lentorii, al lenei în fond, nu făceam nimic mai multe săptămâni în șir. Dar acum, lucrurile stau altfel – și nu numai acum, de fapt, ci de vreo 10 ani încoace: este un timp îngrozitor, de care mă tem. Pentru că atunci cînd nu scriu e ca și cum nu aș trăi. Eu respir prin scrisul meu, iar săptămânile de după terminarea unui roman sunt acum dificile pentru mine, uneori anxioase, pentru că nu sunt încă gata să încep o nouă carte. Cînd termin un roman, mă simt eu însumi aproape terminat; am nevoie să mă reîncarc cu energie, deci, de aceste săptămâni intermediare care trec atît de greu uneori…

C.P.: Cînd vă simțiți mai puternic: cînd scrieți la o carte sau cînd așteptați să vină la dumneavoastră o nouă carte, cînd vă încărcați cu/pentru o nouă carte?

J.K.S.: Categoric, în prima situația. Atunci sunt și puternic și, adesea, sunt și fericit. Cînd am scris prima mea povestioară – era demult aceasta, cînd eram la școală, toți trebuia să facem o compunere –, îmi aduc aminte foarte bine: cînd m-am așezat și am început să scriu, a fost ceva care s-a deschis în interiorul meu, ceva care începuse să curgă în mine și care îmi plăcea foarte mult. Am fost așa de surprins, dar și de bucuros și aveam sentimentul că, în timp ce scriam, mi se părea că înțeleg totul mult mai bine, că lucrurile capătă o lumină a lor. Da, și acum e valabil: cînd scriu, e ca și cum se aprindă o lumină în mine. Vezi totul mai bine, înțelegi totul mult mai bine. E un sentiment foarte plăcut. Cînd pun stiloul jos, redevin ignorant și prost.

C.P.: De ce aveți nevoie de proză? Dar de poezie? De fapt, de ce aveți nevoie să scrieți, de ce aveți nevoie de pornirea aceasta?

J.K.S.: Cum spuneam: ca să respir. Cînd scriu e ca și cum aș respira firesc. E pe undeva ceva foarte simplu și aș putea răspunde și cum a răspuns Rielke în Scrisori către un tînăr poet. Ceva de acest gen: dacă tu crezi că poți să trăiești fără să scrii, atunci nu ești un poet. E chiar așa: eu m-aș sufoca dacă nu aș putea să scriu. E un impuls atît de puternic încît nu pot să îi rezist, nu pot să scap de el; e, pentru mine, un impuls vital.

C.P.: De ce spuneți – am această declarație a dumneavoastră din documentarea mea – că nu ați scris niciodată cartea pe care ați dorit să o scrieți? Și, mai ales: o veți putea scrie vreodată?

J.K.S.: Sper că nu o voi scrie niciodată. Ar fi îngrozitor. Iată ce am vrut să spun: cînd încep un roman, încep cu cîteva idei, cu cîteva linii posibile de evoluție ale cărții și mă gîndesc că ar putea să fie așa sau așa. Și, la final, nu e cum gîndeam la început. Și e foarte bine că nu e așa. E foarte bine că, pe măsură ce scriu, descopăr lucruri noi, lucruri, idei, posibilități pe care nu le anticipasem cînd începusem să scriu. Dacă aș scrie în mod previzibil literatura mea, atunci, da, ar fi groaznic. Literatura este și trebuie să fie arta neașteptatului, arta imprevizibilului.

C.P.: Așadar, răspunsul la întrebarea dacă, atunci cînd scrieți, sunteți un „dictator“ sau un „explorator“ este cît se poate de evident?

J.K.S.: Da. Un explorator sunt. Și sper să rămîn așa. Cînd scriu, lucrurile se întîmplă. Să vă spun ceva: la finalul unei zile de muncă, scriu pe o jumătate de pagină ceea ce plănuiesc să scriu în ziua următoare. Și, adesea, a doua zi, după 3-4 propoziții, ceva neașteptat se întîmplă, îmi vine o idee și aceasta schimbă totul. Iar eu sunt fericit pentru aceasta. Uneori se întîmplă ca schimbarea care survine să mă ducă într-o direcție greșită. Dar eu sunt fericit și pentru aceasta – fiindcă a scrie înseamnă a greși, a eșua tot timpul…

C.P.: Cum așa? Ce vreți să spuneți?

J.K.S.: Poate că am fost prea categoric – poate nu tot timpul. Dar de multe ori. Fiindcă este esențial să te pierzi, să te rătăcești, să greșești, pentru a regăsi drumul cel bun. Reformulez: a scrie înseamnă a greși uneori; a scrie înseamnă că trebuie să greșești uneori.

C.P.: Așa sună foarte bine, da. Există o pedagogie, uneori aspră, dar prețioasă, a erorilor, a rateurilor.

J.K.S.: Exact. Cei care nu se rătăcesc niciodată, nu știu nimic despre viață.

C.P.: De ce sunteți convins că proza are nevoie de poezie?

J.K.S.: Proza mea are nevoie de poezie. Depinde de autori. Unii autori nu au nevoie de poezie – și respect aceasta. În ce mă privește, eu am început ca poet. Am publicat cărți de poezie, iar poezia este pentru mine un fel de carburant, o combustie de care nu mă pot lipsi sub nici o formă. Uneori mă consider un poet care scrie romane. E atîta forță în poezie, ceva irațional, dar foarte puternic, încît cine își ia poezia ca aliată atunci cînd scrie proză are mari șanse să lărgească, să adâncească într-un mod semnificativ opera sa de ficțiune. Și mai e ceva, simplu: scriu poetic în proză pentru că este și singurul fel în care pot eu să scriu. Așa este structura mea.

C.P.: De ce avem nevoie de povești? E o întrebare pe care o pun în mod constant în dialogurile mele cu scriitori…

J.K.S.: Eu cred că este ceva care vine din condiția de a fi om. Nu ești om dacă nu ai nevoie de povești – am putea spune. E ceva adînc înrădăcinat în noi. Parțial, are legătură cu aventura de a căuta noi și noi sensuri – despre sine și despre lume. Dar mai e și altceva: trebuie să ne amintim despre unele lucruri, prin urmare, prin povești luptă împotriva uitării și a morții. Poveștile, așadar, sunt și un fel de suplimente de viață – pentru că noi, povestind, scriind povești, ne punem acolo o parte din viețile noastre și în felul acesta continuăm să trăim prin ele după ce vom fi murit. A spune povești e, deci, și o formă de a înșela moartea și este și o formă de a masca dorința după eternitate.

C.P.: Și atunci, ce fel de povești sunt poveștile dumneavoastră, cele pe care le scrieți dumneavoastră, cele pe care le duceți cu dumnea­voastră?

J.K.S.: Sper că poveștile mele sunt exact poveștile despre care tocmai am vorbit mai sus. Sper foarte mult aceasta, deși eu sunt persoana cea mai puțin îndrituită să facă asemenea aprecieri. De cititori depinde totul.

C.P.: Tehnologia și revoluția, am putea spune că permanentă, pe care o presupune aceasta ajută sau mai degrabă bruiază poveștile să ajungă la oameni?

J.K.S.: E o provocare, pentru că trăim de fapt timpuri foarte interesante. Niciodată în istoria omenirii, schimbările nu au fost așa de rapide cum sunt în zilele noastre, într-un fel atît de copleșitor. Chiar trăim timpuri revoluționare și aceasta poate să sperie, într-un fel. Inclusiv fiindcă pare că am pierdut aproape tot controlul asupra tehnologiei și asupra direcției în care aceasta merge. E uneori ca și cum tehnologia a preluat controlul și ne ordonă ce să facem și cum să gîndim. Nu ne întrebăm, decît rar, dacă toate acestea sunt cu adevărat necesare – pur și simplu, împreună cu fluxul, mergem mai departe, mergem unde ne duce acest flux. Și aceasta poate să sperie, cum spuneam. Pe de altă parte, există ceea ce poate suntem tentați să considerăm a fi primitiv: a spune povești. Nimic nu o să schimbe în mod fundamental acest lucru, poveștile. Mă gîndesc chiar că această artă – care are în centrul ei povestea – poate să ne salveze, literalmente, de la a deveni sclavii tehnologiei.

C.P.: Ce știți acum sigur că literatura nu poate să facă?

J.K.S.: Cineva spunea că atunci cînd scrie, încearcă să facă lucruri imposibile, că știe că nu poate să le facă, dar, cu toate acestea, încearcă să facă ceea ce e imposibil. Și eu știu că nu se poate așa ceva – și, cu fiecare pagină pe care o scriu, încerc totuși să fac imposibilul. Cred că toți artiștii ar trebui să facă așa, să încerce să gîndească așa. Nu contează dacă eșuezi, contează, e esențial, să crezi că poți să faci imposibilul. l

Mulțumim doamnei Nadine Vlădescu pentru traducerea simultană pe care a asigurat-o acestui interviu.