Mai toate articolele semnate de Liviu Ioan Stoiciu se disting printr-o anumită însușire: ne atrag atenția/ ne stârnesc interesul/ nu ne lasă indiferenți. Poetul este neconvențional, incomod, se ferește de orice formă de conformism și exprimă opinii în care crede, fără să calculeze, precaut, daunele pe care i le pot aduce părerile prea tranșante. Așa stau lucrurile și cu textul intitulat Incomensurabila poezie românească, publicat în revista Expres cultural (nr.12, 2018), unde avem o panoramare a poeziei române a momentului, cu judecăți ferme și poziționări netemătoare. Am ales pentru rubrica noastră Efectul de ecou un fragment din considerațiile lui Liviu Ioan Stoiciu despre poeți și poezie: „(…)Acest public avizat, din păcate, nu mai cumpără cărți de poezie, se mulțumește cu descoperirea poetului la recitaluri și pe internet, pe telefonul mobil, eventual pe Facebook, dacă nu pe platforme online și site-uri literare. Personal, fac parte din auditoriu (lasă că eu citesc în primul rând poezie publicată în cărți și reviste literare) și îmi crește inima să văd că poeți «șaizeciști» (ai modernismului recuperat după golul lăsat de «realismul socialist») și «șaptezeciști» (neomoderniști) au succes de public, pe mai departe, scriind și scoțând cărți de top și azi, aflați la o vârstă. Nu mai pun la socoteală poeții postmoderniști, «optzeciști», premianți în majoritate, mereu pe val, urmați de «nouăzeciști», poeți cu operă pusă la cale după Revoluție, relativizată… Scriu extraordinar în continuare (și scot cărți) Ana Blandiana, Angela Marinescu, Gh. Grigurcu, Ovidiu Genaru, Emil Brumaru, Ion Mircea, Nora Iuga, Dinu Flămând, ei îmi vin acum primii în minte. Am participat la cele patru Gale ale Poeziei Române Contemporane în acest an al Centenarului Marii Uniri (gale ale «Unirii prin poezie», cum declara Nicolae Manolescu, moderator la Alba Iulia). I-am admirat la Alba Iulia în 24 noiembrie 2018 pe «seniorii» Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu, Ion Pop și Vasile Dan, pe optzeciștii Gabriel Chifu, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Marian Drăghici, Ioan Moldovan, Ion Mureșan, Aurel Pantea, Arcadie Suceveanu, Eugen Suciu și pe nouăzecistul Ioan Es Pop. Firește, numărul poeților importanți din România e mult mai mare, la această Gală de la Alba Iulia (de referință) au participat 15 poeți selectați de către 12 critici literari (au fost selectați 23 de poeți, dar din diferite motive n-au putut veni la această Gală), e doar un «detașament» al poeziei de vârf care se scrie în România de azi…
Poezia în incomensurabilitatea ei. Iată: apele se despart începând cu «douămiiștii» și urmașii lor «douămiizeciști». Poezia română scrisă până la «douămiiști», cu acoperire estetică (poezie scrisă la înalt nivel și după Revoluție de poeți șaizeciști, șaptezeciști, optzeciști, nouăzeciști) merge în paralel cu poezia «tinerilor». Trec anii de la Revoluție și douămiiștii și urmașii lor rămân în lumea lor (departe de nucleul liric promovat critic și de Uniunea Scriitorilor), o poezie minimalistă, «slabă», care n-a impus lideri. S-a încercat la aceste Gale de Poezie reprezentative (intitulate inițial «Lista lui Manolescu») să fie invitați și douămiiști / douămiizeciști, prezența lor la microfon a eșuat, au citit poeme nesemnificative sau revendicative (infestate de cuvinte obscene). Motiv pentru care s-a apelat la selecția «pe bune» a poeților la aceste Gale de către critici de poezie, «calificați», și s-a ajuns să fie contestați de către tineri, fiindcă poeții selectați sunt «bătrâni» (în condițiile în care bătrânețea fizică nu există în poezie, spiritul nu îmbătrânește) sau fiindcă lipsesc «doamnele» (selectate de juriu, au declinat invitațiile, cel mai adesea; au motivele lor). Opera «bătrânilor» contează. Aici se vede încă o dată că ruptura la nivelul receptării critice a poeziei începe cu «douămiismul», pur și simplu criticii literari, deși premiază anual un poet-doi la Botoșani pentru «Opera Prima», nu reține nici un nume. A fost odată promovat ca lider al «douămiiștilor» Marius Ianuș – dar a dispărut din viața publică, s-a «călugărit» și și-a renegat poeziile (mai ales pe cele pornografice). Azi, colegii de generație îl mai consideră lider pe Claudiu Komartin, care pierde pe toată linia din cauza «gurii spurcate» (ai impresia că n-are mamă, n-are tată; e rupt total de viața literară de la noi și îi izolează pe adepții lui, «tineri debutanți», le interzice să citească revistele Uniunii Scriitorilor și cărți ale poeților care au intrat în «canon» la noi), nu e băgat în seamă de criticii literari care se respectă, decât tangențial… Mai era la un moment dat și Radu Vancu cotat între «capii» douămiiști, dar s-a pierdut pe drum, făcând politică de stradă. Nu-mi dau seama când se va rupe acest lanț al slăbiciunii, care desparte poezia română a «seniorilor» de poezia «tinerilor». Am avut ocazia să citesc și poezie a tinerilor din alte țări — la fel de minimalistă, dar ea se deosebește fundamental de aceea scrisă în România: e o poezie a exprimării condiției umane în profunzimile ei (are și accente vulgare, e adevărat, așa o fi «trendul»), nu în cele de suprafață. Eu urmăresc evoluția sensibilității poeticești naturale la noii veniți (dacă am ocazia, o și premiez), susțin valoarea intuitivă a unor poeți, fie și douămiiști care merg în turmă și se aplaudă ei între ei. A apărut o specie de exclusivism draconic din partea tinerilor «tribalizați» (care au revistele, premiile, cenaclurile, festivalurile și criticii lor literari; dacă un membru al acestor grupuri acceptă să citească alături de membri ai Uniunii Scriitorilor sau să publice în reviste ale Uniunii Scriitorilor, trist, sunt marginalizați, pedepsiți, arătați cu degetul în interior, «că au trădat cauza»). Poți vedea pe internet, pe Facebook sau pe site-uri și publicații arbitrarii online care e dimensiunea acestui fenomen distructiv la nivelul «tinerilor». Sincer, îmi doresc să se termine o dată cu aceste bătălii surde anti-Uniunea Scriitorilor, care nu declanșează nici o competiție colegială, ci inhibă poeții și poezia lor“.