„Spunea Bernard de Chartres că sîntem asemenea unor pitici așezați pe umerii unor giganți, încît putem vedea mai multe lucruri decît ei și mai îndepărtate, nu atît datorită agerimii vederii noastre sau înălțimii proprii, cît pentru faptul că sîntem ridicați și purtați în sus de statura lor uriașă“.
Bernard a fost, în jurul anului 1120, profesor la celebra Școală episcopală de la Chartres care a jucat, după opinia multor medieviști, un rol esențial în Renașterea secolului al XII-lea. A predat gramatica (ceea ce presupunea, pe atunci, și studiul autorilor latini ai Antichității) și a fost unul dintre cei care au intervenit în dezbaterile timpului său asupra unei discipline pe care astăzi o numim „filosofia limbajului“. Un discipol al discipolilor săi, Ioan din Salisbury, îl consideră „desăvîrșit între platonicienii vremii noastre“, Bernard fiind, între altele, autorul unor comentarii asupra neoplatonicianului Porfir. Din toate acestea, aproape nimic nu s-a păstrat.
Fraza citată la început ne este transmisă de Ioan din Salisbury și a fost interpretată în multe feluri: firește, ea se referă la raportul între antici și moderni – acest termen exista deja – și poate fi văzută ca un îndepărtat punct de plecare al faimoasei querelle des antiques et des modernes. Așa cum a fost formulat, aforismul poate fi citit fie în favoarea anticilor, fie în beneficiul modernilor. Aceștia văd lucruri invizibile și de neatins pentru cei vechi, dar asta doar datorită staturii enorme a acestora din urmă; și, oricum, cei ce văd mai departe, rămîn, totuși, niște pitici… Cum e potrivit să înțelegem? Édouard Jeauneau, într-un articol din 19671 și apoi într-un volum publicat în 19692, încearcă să restituie înțelesul inițial al acestui cuvînt arătînd că, în optica lui Bernard, anticii sînt modele prestigioase pe care modernii se cuvine să le cunoască și să le urmeze – să nu uităm că zicerea îi aparține unui profesor – ajungînd să scrie asemenea lor și devenind, la rîndu-le, modele. Mai tîrziu, însă, spusa a fost contrazisă de umanistul spaniol Luis Vives (1492-1540) care socoate că, atît pentru antici cît și pentru moderni, de staturi egale, esențiale sînt studiul, atenția spiritului, luciditatea, iubirea de adevăr. În alt sens, aforismul a fost văzut ca o expresie a posibilităților progresului cultural sau științific și Umberto Eco discută această perspectivă pornind de la reinterpretarea dată de Newton în 1675: „Dacă am văzut mai departe, am făcut-o stînd pe umerii Giganților“. Ortega y Gasset, în schimb, într-un eseu În jurul lui Galileo (1947) îi previne pe cei aflați sus, pe umerii predecesorilor, că nu sînt decît prizonierii acestora. Dar noi, cei de azi? Eco semnalează riscul pe care îl implică „politeismul absolut“, „coexistența sincretică a tuturor valorilor“ (p. 35); este riscul de a ne regăsi ca protagoniști ai unei epoci în care piticii se cațără pe umerii piticilor – nu fără a exclude, în final, posibilitatea apariției unor viitori giganți care să se suie pe umerii piticilor care sîntem noi. Dar, ne putem întreba, în cazul acestei posibilități care posedă mult dintr-un scenariu science fiction, pentru ce s-ar urca niște giganți pe umerii unor pitici?
Acest pasionant studiu dă în mod programatic titlul volumului lui Umberto Eco Pe umerii giganților publicat în traducerea elegantă a italienistei Anamaria Gebăilă și dotat de aceasta cu un util corp de note. Avem în față o serie de douăsprezece conferințe ținute între 2001 și 2015 în cadrul festivalului anual La Milanesiana – proiect inițiat în 2000, la Milano, de Elisabetta Sgarbi (pe atunci directoare a Editurii Bompiani), conceput ca un mare „laborator de excelență“ în care să se intersecteze literatura, cinematograful, muzica, artele vizuale, știința și filosofia3. Firește, titlul cărții nu este întîmplător: fiecare dintre capitole abordează tema propusă de festival pornind de la „rădăcinile“ acesteia și urmărind-o pînă în contemporaneitate, apelînd adeseori, alături de texte, la o bogată documentație ce ține de artele vizuale. Se observă, astfel, că interogațiile celor „vechi“ sînt și ale noastre: ele sînt, în fapt, inepuizabile și, de aceea, fertile.
Sumarul volumului reunește disertații asupra unor teme despre care Umberto Eco a mai scris, de-a lungul vremii, cărți sau studii ample pe care le resintetizează aici „în racursi“, din perspectiva secolului XXI. Temele de meditație, care se intersectează în anumite puncte, sînt: frumusețea, urîtul, absolut și relativ, frumusețea flăcării, invizibilul, paradoxuri și aforisme, raportul dintre neadevăr, minciună și fals, unele forme ale imperfecțiunii în artă, secretul, complotul, reprezentări ale sacrului. După cum arată această simplă enumerare, semioticianul și medievistul Umberto Eco ocupă permanent avanscena făcîndu-i loc, uneori, și romancierului.
Cîteva direcții de meditație „transversale“ atrag atenția: de pildă, dificultatea de a stabili un canon al frumuseții și, implicit, al reversului ei. Proporția (proportio), luminozitatea (claritas) și desăvîrșirea (integritas) în calitate de criterii ale frumuseții (la Toma de Aquino) se modifică de la o epocă la alta, demonstrează Eco, mai mult, sublimul, așa cum este definit la jumătatea secolului al XVIII-lea de către Edmund Burke, elimină necesitatea prezenței proporției în definirea frumuseții. Dar frumusețea monștrilor? După Sfîntul Augustin, ei contribuie la armonia universală în care imperfecțiunea își are propria funcție. Dar dacă arta reprezintă în mod frumos urîtul prin excelență – diavolul? Iată foarte modernul răspuns al Sfîntului Bonaventura (1217-1274): „înfățișarea diavolului e frumoasă dacă urîțenia îi e reprezentată cum se cuvine“ (p. 56). Asta cu toate că, mult înaintea lui, Bernard de Clairvaux (1090-1153) denunțase perversitatea delectării oferite privitorului de către reprezentările sculptate ale monștrilor.
O altă temă de reflecție asupra căreia atragem atenția este cea a statutului personajelor fictive. Pe cine cunoaștem mai bine, ne putem întreba: o rudă apropiată (Eco vorbește despre tatăl său) sau un personaj literar (exemplul lui Eco – Renzo Tramaglino, protagonistul Logodnicilor lui Alessandro Manzoni, dar putem „exersa“ cu oricare alt personaj). Cu totul altfel decît ne-am aștepta la prima vedere, persoana reală poate avea nenumărate fațete care să ne rămînă necunoscute pentru totdeauna. Despre personaje, în schimb, știm tot ceea ce este relevant pentru ele și pentru lumea posibilă în care ele evoluează „protejate“ de pactul ficțional. Spre deosebire de personajele istorice despre care oricînd putem afla, prin descoperiri în arhive, ceva care să le modifice biografia sau să le-o prezinte într-o lumină complet diferită, personajele fictive au o identitate atît de puternică (cine e capabil să modifice oricît de puțin trăsăturile doamnei Bovary, în interiorul romanului Doamna Bovary?) încît pot dobîndi, susține Eco, funcțiunea epistemologică de hîrtie de turnesol pentru verificarea naturii irefutabile a unei afirmații privitoare la lumea reală: „Ca atare, ca să știm dacă propoziția Hitler a murit într-un buncăr din Berlin e irefutabil adevărată, trebuie să verificăm dacă e un adevăr irefutabil la fel ca propoziția Superman este Clark Kent“ (p. 196). Ficțiunile devin, astfel, criteriu de verificare a afirmațiilor despre lumea reală, chestiune care, desigur, se intersectează cu discuția asupra neadevărului, minciunii și falsului, care la rîndul său se intersectează cu problematica secretului care, la rîndul ei, se intersectează cu aceea a complotului…
Nu doar reprezentarea lumilor posibile, ci și reprezentarea sacrului. Aceasta din urmă este tema capitolului final. Cronicarul a început lectura cu mari așteptări, sperînd să afle opinia semioticianului și a specialistului în estetică medievală asupra teologiei icoanei – probabil cea mai densă și cea mai spectaculoasă punere în pagină a temei respective. Dar autorul își conduce publicul pe o altă cale: după expunerea anumitor perspective filosofice și religioase asupra sacrului și după circumscrierea, prin Dionisie Areopagitul, a imposibilității de a-l reprezenta sau denumi, discursul se îndreaptă spre arhicunoscutele mărturii ale misticii feminine (Sfînta Maria Maddalena de’Pazzi, Sfînta Tereza de Ávila, Marguerite Marie Alacoque) în care dialogul cu sacrul se poartă în termenii eroticii profane. Abordînd, apoi, modul în care sacrul este reprezentat diferit în funcție de orizontul cultural al fiecărei epoci, documentul în care călugărița carmelită Lucia dos Santos vorbește despre cel de-al treilea secret de la Fatima este interpretat pornind de la comentariul teologului Joseph Ratzinger, papa Benedict al XVI-lea; astfel, Umberto Eco trage concluzia că un clarvăzător „vede doar ceea ce cultura l-a învățat să vadă și îi îngăduie să-și imagineze“ (p. 420) – un rezultat, poate, „pitic“ față de miza gigantică a acestei ultime probleme abordate.
Erudiție captivantă, dezinvoltură, umor fin – de citit și de reflectat.
__________________
1 Jeauneau, Édouard, „Nani gigantum humeris insidentes: Essai d’interprétation de Bernard de Chartres.“ Vivarium, vol. 5, no. 2, 1967, pp. 79–99, JSTOR, www.jstor.org/stable/41963495.
2 Jeauneau, Édouard, Nani sulle spalle dei giganti, Napoli, Guida, 1969.
3 http://www.lamilanesiana.eu/edizioni/2000-2018/storia.html