Legătura intimă dintre ilustrata – care, cu mai mult sau mai puţin talent, spune o poveste – şi ficţiunea romanescă e sugerată abil de Mircea Eliade în Întoarcerea din Rai: Getta Dragu bovarizează în aşteptarea unei aventuri, citind cu pasiune din cărţile alese de fratele ei Dav, care o întrerupe din reverie, cerându-i să-i facă o cafea. Ca să poată lua ceştile din sufragerie, fata „închide cartea, punând o ilustrată drept semn“, dar continuă să-şi depene în gând impresiile de lectură. Aşa se face că trei planuri – ilustrata, romanul şi romanul din roman – se suprapun într-un decor idilic (un décor de carte postale, ar spune francezii): „Poate un om să iubească două femei în acelaşi timp?“ se miră Getta, mestecând în ibric. „Exclus, asta nu se poate. Şi totuşi, aşa se întreabă doamna Gifford în roman. Pe terasă sunt atâtea chaise-longue-uri, şi în fund se văd Alpii (…). Ar vrea să se plimbe puţin înainte de cină, să privească lacul. Sau nu e lac? În carte, parcă se spune că lacul e departe, ajungi la el cu automobilul. Teddy coboară şi el repede, sportiv. Mă interesează fata asta simplă, proaspătă. Ce greaţă mi-este de femeile superioare, de dna Gifford în special.“
În Dimineaţa pierdută a Gabrielei Adameşteanu, singura legătură cu cei plecaţi din ţară, precum fiul şi nora Yvonnei, sunt rarele cărţi poştale şi scrisorile care fac „teribil de mult“ pe drum, ca nişte ecouri fantomatice dintr-o lume virtuală: „Poimâine plecăm în Elveţia, la Alpes-des-Chaux. Plecăm odată cu copiii, în vacances de neige, să ne perfecţionăm skiul. De acolo o să-ţi trimitem o ilustrată“, promite Anca, în finalul unei misive adresate socrilor rămaşi în Bucureşti. De fapt, Yvonne s-a obişnuit cu gândul că Tudor, ca şi tatăl lui, scriu „doar câte un rând, câte o urare – aşa sunt bărbaţii… Ei se rezumă la esenţial“. Anca, în schimb, ca o noră model ce este, cultivă corespondenţa pe cât poate, facând şi un inventar al dovezilor că legăturile dintre generaţii nu s-au pierdut cu totul, nu definitiv: „Scrisoarea ta, impregnată de încredere în viitor şi de dragoste pentru noi, ne-a făcut o plăcere imensă. Ca dealtfel şi telefonul de 18 ianuarie, aniversarea zilei mele de naştere. Tot mare bucurie ne-a făcut şi felicitarea de Anul Nou, semnată de diverşii musafiri pe care i-ai avut, cărora le mulţumim şi le urăm la rândul nostru numai bine şi fericire.“
Despre jocul interpretărilor, al ricoşeurilor prin corespondenţă vorbeşte o nuvelă a Adrianei Bittel, Iulia în iulie, având drept decor Bucureştiul fără bucureşteni, pustiit de arşiţa verii: casele abandonate somnolează în soare cu jaluzelele trase, iar prin cutiile poştale se adună ilustratele „cu salutări de la Karlsbad şi Zizin, de la Deauville şi Călimăneşti. Destinatarii erau plecaţi (…) la Balcic, la Sinaia sau la ţară, poştaşii asudaţi băteau drumurile degeaba.“ Tudose, şef de birou la o bancă din Lipscani, îşi trimite nevasta şi fata la Călimăneşti, în speranţa că cea din urmă îşi va găsi norocul pe promenada dintre pod şi izvoare, unde va întâlni, poate, un „domn bine“. Deşi mesajele sosite nu lasă să se întrevadă happy end-ul mult aşteptat („Dragă tăticule, Azi la micul dejun ni s-a servit: omletă cu mărar, lapte şi dulceaţă de fragi, din care am mai cerut, aşa bună era.“), Tudose nu pregetă să le explice colegilor, făcându-şi vânt cu scrisoarea, „cât de bine petrece fiică-sa în vilegiatură şi cât de curtată este“.
Deziluziile inerente sfârşitului jocului de-a vacanţa dau şi tonul unui episod din Cartea nunţii: întors în Bucureşti după un sejur prelungit în Italia, Jim Marinescu se instalează în „casa cu molii“ din strada Udricani, unde speră că-l aşteaptă un mic dejun „adus pe o table à roulettes din planuri de cristal gros, în boluri şi recipiente masive şi cu tacâmuri ne pre văzute“. Contrastul dintre visele de mărire şi trista realitate produce, ca întotdeauna, comic de situaţie: „Aprins de asemenea deziderate de lux igienico-estetice, nu putu decât să deteste apariţia babei Chiva cu un pahar de lapte cu cafea, pe care scria: «Suvenir din Călimăneşti», pus pe o tavă de tablă ruginită. – Ţi-am adus şi nişte ouă – zise baba Chiva – că ştiu că n-ai mâncat aseară. – OEufs à la coque? declamă Jim glumind. – Cum le coc? Le fierb, nu le coc! rămase nedumerită baba.“
Odată încheiată călătoria şi despachetate geamantanele, ilustrata îşi pierde raţiunea de a exista, iar „suvenirul“, desprins de contextul la care face referire, îşi epuizează doza de mister şi se transformă în obiect kitsch, clamând ridicol „Et in Arcadia ego“ din vitrina unui bufet de sufragerie din strada Udricani. După vara caniculară în care toată lumea îi blestema străzile prăfuite şi aerul irespirabil, Bucureştiul îşi recapătă demnitatea. Sub privirea admirativă a lui Jim Marinescu, palatele Ciclop şi Lido transformă bulevardul în „arteră de mare metropolă“, elegantul zgârie-nori al Palatului Telefoanelor aruncă pe Calea Victoriei „o umbră de Broadway“, în vreme ce paharul de lapte cu menţiunea „Suvenir din Călimăneşti“ de pe tava ruginită a babei Chiva devine ţinta tututor ironiilor, împărţite în dreapta şi-n stânga de fiul risipitor.