Moartea, o comedie neagră

50 Years on Stage a fost o gală aniversară dedicată împlinirii a 50 de ani de la înființarea Teatrului Național din Londra (Royal National Theatre). În program a fost inclusă și o secvență din Rosencrantz and Guildenstern are Dead („Rosencrantz și Guildenstern sunt morți“), o tragi-comedie existențială scrisă de Tom Stoppard în 1966, piesă după care s-a făcut și un film în 1990, regizat de același Tom Stoppard. Două personaje de plan secund din Hamlet devin eroii acestei comedii negre. Fragmentul ales pentru Gală este interpretat de Benedict Cumberbatch (Rosencrantz), alături de Kobna Holdbrook-Smith (Guildenstern) în regia lui Nicholas Hytner. Cei doi stau pe podea, cu picioarele încrucișate, la oarecare distanță unul de celălalt. Agitat, febril, Rosencrantz întreabă: Te-ai gândit vreodată la tine mort, închis într-o cutie de lemn, cu capac? Nu, răspunde celălalt timid. Nici eu, zice apăsat cel care tocmai lansase gândul despre experiența de a fi mort. Poate e ca și cum ai dormi, dar nici gândul de a dormi într-o cutie închisă, fără aer, nu e mai acceptabil, „de-aia nici nu vorbesc despre asta“. Guildenstern crede că, fiind mort, n-ai cum să știi cum este, prin urmare nu are rost să-ți faci gânduri negre. Bine, bine, dar urmează eternitatea, care e un lucru teribil. Fiindcă, până la urmă, „când se sfârșește“? (îl aud pe Vlahuță în fundal „Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei.“) Cele câteva replici, excelent jucate, ating marile, insolubilele întrebări despre moarte. Repet: despre moarte, nu despre muritudine. Condiția de muritor e singura care poate fi chestionată pe toate fețele. Omul poate înțe – lege că e muritor, dar o face cu o detașare nevin – decabilă (sigur, oamenii mor, știu prea bine, dar de fiecare dată Caius e cel care are bunul simț să moară), fiindcă nu poate ști cum este să fii mort. Vaga ase – mă nare cu somnul nu se susține. Din somn cu visele lui te întorci, e o moarte minia – turală și falsă. Chiar dacă nu poți povesti chiar tot ce trăiești în insperiența onirică, ceva tot întrezărești și poți transmite, fie și îndoit. Relația omului cu moartea e complexă și cu manifestări de o inepuizabilă diversitate tocmai fiindcă i se dă doar o dată și niciodată în prezența lui. Într-o lume fascinată și modelată de comunicare, moartea poate apărea ca indecentă, căci retează relația. Insuportabil și dătător de panică, „fără-răspunsul“ ei se cere „mușamalizat“ prin scenarii acceptabile ale muritudinii. De aceea, adaptare la moarte e, în fond, orice creație umană. Față în față cu timpul și cu moartea, ambele ne-reale, adică de necuprins în formule/ forme direct palpabile, dar, totodată, foarte „reale“ consumatoare ale ființei muritoare, omul are doar soluția ficțiunilor în lanț care să-i furnizeze surogate de adevăruri liniștitoare. În Povestea nemuririi, Andrei Cornea crede că „multe dintre absurditățile noastre, dar și tragedia noastră pleacă de la propria neputință originară de a ne gândi finitudinea“, neputință datorată faliei funda – men tale dintre conștiința interioară a nesfârșirii și experiența externă, universală a finitudinii, de unde „nedumerirea, negarea, inconfortul, apoi melancolia, lamentația, dar mai ales zbuciumul, revolta, indignarea chiar cu care întâmpinăm luarea la cunoștință și experiența finitudinii, a morții și a mortalității tuturor lucrurilor“. Asupra acestei disimetrii fundamentale dintre conștiința infinită și viața finită care o încarnează (despre care vorbește un Jean Ziegler, de pildă: „omul trăiește ca un nemuritor care știe că moare“ – Les Vivants et la Mort, 1978) m-am aplecat și eu în cărțile mele despre „știința morții“ (cea mai nouă: Moartea la purtător. Fragmentarium, 2025). În prelegerile sale despre fizică (multe circulă în forme reconstituite pe Internet), Richard Feynman spune că moartea nu e sfârșitul, dar o face din perspectiva fizicii, precizează el, nu din cea a vreunui predicator care încearcă să te consoleze cu povești inventate. „Când a fost ultima dată când ai murit?“, întreabă el, atrăgând atenția asupra incapacității tale de a vorbi competent, din experiență proprie, despre moartea ta. Corpul omenesc e alcătuit din atomi în continuă mișcare. Cu toate acestea, tu rămâi acolo, ești modelul în care ei se mișcă, se transformă. Suntem, credea Lucretius, uniunea dintre gând și trup. Această uniune dintre materie și conștiință este viața în accepțiunea accesibilă omului. Un adevăr surprinzător: atomii care sunt în creierul tău acum, cei care susțin gândirea, nu sunt cei care erau acolo acum un an. Și, totuși, îți amintești ce s-a întâmplat acum un an sau doi. Acești atomi cu conștiință sunt „un model, un dans“. Atomii vin în creierul tău, dansează un dans, și apoi ies. Ei sunt mereu atomi noi, dar fac mereu același dans, amintindu-și perfect dansul de ieri. Sunt o „configurație, o modalitate în care materia s-a organizat temporar“. Moartea sparge acest model uimitor. Oprește gândul însuși care ar putea să se întrebe. De aceea, putem vorbi, și o facem, despre ideea de moarte, dar nu putem vorbi despre experiența de a fi mort. Când imaginezi moartea o faci exclusiv din perspectivă exterioară. O vezi ca pe un întuneric fără sfârșit („Mă-ntunec“). Dar acest gând presupune fără temei că tu ești acolo și experimentezi întunericul și nimicul. Experiența însă nu există în afara neuronilor care procesează semnalele primite. Mort fiind, neuronii care ar trebui să simtă nimicul lipsesc. Ideea că nimicul (Marele?) se întâmplă fără tine e șocantă. Moartea retează abilitatea de a fi conștient. Tot ce imaginezi despre condiția de a fi mort e amăgire. Nimicul, întunericul, liniștea nu există pentru tine, căci tu, cel care le-ar putea în – registra, nu mai ești. Și nu poți ști ce este după moarte. Nu există tranziție de la viață la moarte, fiindcă această trecere e bruscă, nimic nu se vede dintr-o parte în alta a clipei morții. Nici măcar scurta prelungire a unor procese nu e trăită de tine, se întâmplă în lumea negân – dită și negândibilă de dincolo. Modelul gândirii cu înainte și după nu mai e funcțional. Nu există după pentru tine. Pentru Univers, lucrurile merg mai departe, netulburate de oprirea minții tale. Atomii tăi redevin pulbere de stele (Carl Sagan), dar pen tru tine, moartea e completa eli minare a posibilității de a avea o experiență. Lyall Watson (Moartea ca linie a vieții) crede că moartea e o „stare de spirit“. Ea este „un concept valid doar în rela – țiile interpersonale“. Când celălalt crede în moartea ta, ești mort fără a fi cu totul sigur că ești mort cu adevărat. Tot astfel, celălalt îți poate asigura o prelungire a vieții în amintire, dar tu nu ai nicidecum controlul asupra ei. Ce se întâmplă după moarte, e întrebat actorul Ian McFellen. Mucalit, jucând deruta, răspunde: Păi, presupun că o înmormântare. Adică o întâmplare pusă la cale în numele tău, dar de la care tu lipsești. La aceeași întrebare, Richard Dawkins răspunde citându-l pe Bertrand Russel: „I Shall Rot, and Nothing of My Ego Shall Remain“. „Lucrul cel mai teribil, crede Maurice Blanchot (L’arrêt de mort, 1987), e că moartea nu e moartea“. Deși este înăuntrul trupului meu și crește odată cu mine, mie nu mi se arată. E non-experiența absolută și caracteristica mea fundamentală în același timp. Singura mea șansă e să gestionez, lucid și elegant, drumul spre ea (Sein zum Tode) cu ceea ce Gabriel Liiceanu numea „disciplina finitudinii“. „Tragismul prăpăstios“ al condiției umane este frenat de „demnitatea fără seamăn“ a gesturilor demiurgice. Omul hărăzit morții cu fiecare clipă care trece se poartă ca un nemuritor, în contradicție cu propria natură. Binele de care este în stare se naște din cel mai mare Rău, răul definitoriu – moartea. Conviețuirea activă cu moartea echivalează viața cu un proces continuu de auto-poiesis: „Drumul tău nu e-n afară / căile-s în tine însuți“; „Mă îndemn să fiu / și o clipă mai sunt“.