Atmosfera de la revista Convorbiri literare în vremea lui Corneliu Sturzu devenea în fiecare zi tot mai apăsătoare. Aparent, în redacție era multă veselie. Redactorii soseau unul după altul, începând cu ora 10, și, după ce-și aranjau lucrurile pe biroul lor, discutau despre noutățile zilei. De obicei, nu erau multe noutăți. Zilele se scurgeau monoton, viața în oraș, ca și în toată țara se desfășura după cursul ei obișnuit. Tramvaiele supraaglomerate, cu ciorchini de oameni atârnând de uși și de tampoane, urcau încet dealul Copoului. La magazine rafturile erau aproape goale. Se mai găseau borcane cu murături, conserve de fasole, creveți vietnamezi, și cam atât. În rest, dacă apăreau la vreun magazin alte produse, gheare de pui, tacâmuri sau pui întregi, se făceau cozi kilometrice.
La unt erau cozi. La cartofi erau cozi. La lapte erau cozi. Cozi erau și la butelii. Dar redactorii nu discutau nici despre penurie, nici despre cozi. Nu discutau nici despre politica partidului. Toate aceste erau trecute sub tăcere și măturate sub preșul de culoarea cenușie întins pe hol. Discutau despre viața literară. Și aici erau restricții. Cenzura devenea tot mai drastică și mai drastică. Dar nici despre asta nu se discuta. Se discuta despre grupajele de versuri apărute în România literară, în revista Luceafărul, în Tribuna, în paginile revistei Cronica și, bineînțeles, în cele ale Convorbirilor literare. Cea mai mare trecere aveau atunci poeziile lui Mihai Leoveanu, pe care-l descoperise Ioanid Romanescu, apoi îl susținuse și Corneliu Sturzu, redactorul-șef al publicației. Se vorbea mult și despre Carmen Jgheban și Dan Movileanu. Criticul Daniel Dimitriu devenise fanul lor. Mai erau pomeniți, din când în când, și poeții Lucian Vasiliu, Mariana Codruț, Emilian Marcu etc.. Se dădeau verdicte. Se ridicau socluri pentru viitoarele statui. Se mai vorbea și despre Vasile Mihăiescu și despre Cătălin Bordeianu. Din când în când mai erau pomeniți Corneliu Popel și Daniel Lascu, poeți de talent dintr-o generație pierdută…
Nimeni nu zicea nici pâs despre politica partidului. Toți înghițeau în sec și se prefăceau că nu înțeleg despre ce e vorba. Se discuta, bineînțeles, și despre editorialele ce trebuiau scrise de redactorii de serviciu, care să marcheze anumite date din calendar referitoare nu la aniversarea vreunul scriitor, ci la punctarea unor evenimente legate de aniversările partidului și ale iubitului său conducător. Nimeni nu dorea să scrie un astfel de editorial tocmai pentru a nu se compromite în ochii breslei. Cei mai mulți redactori își semnau editorialul apelând la un pseudonim.
Cel mai bine dispus din redacție era de departe poetul Horia Zilieru. Vocea sa metalică se auzea de pe hol și până la intrarea în redacție. Fiindcă avea un stil de lucru metaforic, redactorul-șef al Convorbirilor, poetul Corneliu Sturzu, un intelectual subțire, cu o cultură elevată, căzut însă pradă alcoolurilor tari, îl scutise de corvoadă să scrie editoriale. Și aici, Corneliu Sturzu a avut dreptate. Oricât de mult s-ar fi străduit domnul Horia să scrie un editorial sau vreun articol, cu atât frazele sale bombastice, umplute cu metafore baroce, deveneau tot mai incoerente. „Nu le prea ai cu de-alde astea“, îi reproșa pe un ton amiabil Corneliu Sturzu. Iar Horia Zilieru, înveselindu-se brusc, începea să solfegieze, imitând o soprană de la operă, care avea o voce pe jumătate feminină, pe jumătate masculină: „Dar nu le am, dar nu le am. Aceasta să-mi fie toată vina.“ Vocea sa vibra atât de tare, încât se zgâlțâiau toate geamurile redacției, vibrau și birourile, vibrau și piesele de șah frumos așezate pe birouri, vibrau până și mâinile și urechile ciulite ale redactorilor, care, întrerupându-și jocul, încercau să înțeleagă ce se întâmplă în preajma lor. Nu se întâmpla nimic. Pur și simplu Horia Zilieru își manifesta bucuria de a fi venit la slujbă. Vocea sa plină de volute ridica tonusul redactorilor. Chiar și cei care veneau apatici la serviciu, brusc căpătau energie și se apucau să joace șah. Juca, în ultima perioadă, șah chiar și criticul Alexandru Dobrescu, taciturn de felul său. Juca și Daniel Dimitriu. Juca foarte bine dispus, cu cine apuca. De obicei cu colaboratorii ce treceau prin redacție. Singurii care nu jucau șah erau Corneliu Sturzu, redactorul-șef al revistei și Horia Zilieru, secretarul-general de redacție al Convorbirilor. Din când în când, totuși, Corneliu Sturzu, cu fața ușor transpirată din pricina alcoolului, asista la câte o partidă, făcând diverse comentarii. Cât despre Horia Zilieru, acesta se ferea de șah ca dracul de tămâie. Pasiunea pentru șah, redactorii o deprinseseră de la poetul Ioanid Romanescu. Ioanid însă părăsise de mult timp redacția Convorbirilor, unde răspunsese de secția de poezie, pensionându-se pe caz de boală. Nu știu de ce boală suferea Ioanid, poate de cea a pescuitului și a poeziei. Și, bineînțeles, a jocului de șah. Îi văd parcă și acum căciula de blană de bizam așezată frumos lângă piesele de șah. Privind-o, aveai impresia că e vie și la fel de agilă ca un jder ce se pregătește să-și înhațe prada. Jderul însă avea o răbdare de reptilă, pândind nemișcat ore în șir prada, pe care o înhăța cu o rapiditate uluitoare la prima mișcare greșită a adversarului și izbucnea într-un hohot de râs molipsitor. „Trăiască poezia și marii visători“, rostea poetul când se așeza la masa de joc. Aceleași versuri le clama și la sfârșitul fiecărei partide, care dura, de obicei, 5-6 ore. Uneori până la sfârșitul zilei. Ioanid, Ioanid, pe unde hălăduiești azi, dragă Ioanid, lumea poeziei simte absența ta ca pe o povară. Mai joci șah pe acolo unde ești, sau te mulțumești doar să contempli norii ce se oglindesc în ape? Îți plac și acum femeile voluptoase cum îți plăceau altădată?
Ioanid se pensionase fiindcă voia să fie liber și să-și dedice timpul strict poeziei și pescuitului. Timp liber avea suficient și când era redactor. Revista apărea o dată pe lună. Așa că mai toți redactorii trăgeau mâța de coadă. Și Horia Zilieru se plângea că e foarte ocupat și munca de la revistă îi mănâncă toată energia. Desigur, Horia Zilieru nu avea de ce să se plângă de munca pe care o făcea la Convorbiri. Ocupând funcția de secretar-general de redacție, Horia Zilieru avea obligația să macheteze revista. Tot el stabilea și cuantumul colaborărilor. Prin urmare, avea în mână pâinea și cuțitul. El stabilea locul pe care poemele, articolele sau prozele tale îl ocupau în pagină. Dacă voia, te înghesuia undeva într-un colț mort al revistei, în așa fel încât textul tău să devină aproape invizibil. Și tot el, dacă avea vreun interes, îți acorda în revistă un spațiu generos, încadrat frumos într-un chenar fie verde, fie galben. Și tot el, făcându-și datoria până la capăt, te suna și te felicita, spunându-ți printre altele, că versurile tale i-au plăcut atât de mult, încât ți-a pus pe statul de plată suma dublă. Se acționa și în sistem barter. Adică eu te publicam pe tine, tu mă publicai pe mine sau discutând cu un critic ceva mai tinerel îl puneai să scrie un articol despre opera ta poetică și publicai articolul în revista prietenului tău căruia i-ai făcut un favor. Așa funcționau lucrurile atunci și, în mare, așa funcționează și acum, în zilele noastre. Dacă aveai funcție, nici nu trebuia să comanzi articole, comandau alții pentru tine. Singurul care nu profita de funcția lui era Corneliu Sturzu. În Convorbiri nu apăreau articole encomiastice despre poezia lui. Și nu prea le vedeai nici în alte reviste, la care avea acces. Puteau să apară însă articole pe muchie de cuțit sau chiar articole demolatoare la adresa poeziei lui. Unele dintre ele erau scrise chiar de criticii pe care-i avea în subordine. Deși om al sistemului, Corneliu Sturzu era, în sinea lui, un democrat.
Dar să revenim la colaborări. Pe mine, nu știu de ce, deși aveam doar o jumătate de salariu de corector, Horia îmi plătea colaborările la minimum minimorum, spunând că are la dispoziție fonduri insuficiente și, în timpul ăsta, solfegia, cântând o arie din Rigoletto. Nu mă supăram pe el și, chiar dacă mă supăram, îmi trecea repede, căci Horia Zilieru găsea întotdeauna un cuvânt potrivit cu care să te încânte. Ascultându-l, uitai că a umblat cu fofârlica, uitai și de faptul că îți diminua colaborările și te lăsai sedus de retorica lui. Părea să fie un bun orator atunci când vorbea în public. Te impresiona atât de mult vocea lui, dar și metaforele pe care le punea în discurs, încât îl ascultai aproape vrăjit. Dacă însă se întâmpla să fii nevoit să transcrii discursul lui, îți dădeai seamă că frazele sale strălucite erau atât de încâlcite înăuntrul lor, încât ori le îndreptai, ori le lăsai în plata Domnului să-și caute ele însele înțelesul. Sensul îl căuta și el, dar nu în discursurile pe care le ținea atunci când peria vreun personaj situat undeva sus în ierarhia de partid sau în cea literară, ci atunci când își curta admiratoarele; în acel moment de curtoazie cuvintele sale pomădate căpătau un contur de-a dreptul fabulos. Atunci, nea Horică, își arăta adevărata sa măiestrie. Era fermecător. Să fi avut o inimă de piatră și tot îi cădeai la picioare. Fermeca nu numai femeile, ci și bărbații. Desigur, în alte scopuri, nu cele amoroase. Era un admirator al femeilor. Considera femeia ca pe un dar divin. Se delecta curtându-le până cădea în extaz. Funcția și-o folosea ca pe o capcană. Un grupaj de poezii așezat frumos, la loc de cinste, în paginile revistei, punctat cu o poză vaporoasă, îi asigura o cucerire. Altele urmau, folosind aceeași formulă. Nu era singurul care uza de funcția lui. Și alți secretari de redacție, redactori sau redactori-șefi de la alte reviste își culegeau suita de admiratoare aplicând aceeași formulă. Doar că discursurile erau altfel. Aproape că niciunul nu reușea să ajungă la o artă erotică ce părea să sfideze înseși legile retoricii sacerdotale. Horia Zilieru, atunci când curta o femeie, se manifesta deopotrivă ca un prestidigitator, scoțând porumbei și iepurași dintr-un joben invizibil, dar și ca un sacerdot aflat într-un templu magic. Ascultându-l, în timp ce corecta paginile revistei, Brumaru izbucnea: „Ce hahaleră… Noi muncim aici, stricâdu-ne ochii și nea Horică face gargară…“ „Hahaleră, nehahaleră“, ziceam eu dar de-ai ști câte inimi cucerește, te-ai cruci și, de admirație, i-ai ridica osanale. E un adevărat Don Juan… Și, cum să-ți spun, dragă Emil, cuvântul hahaleră nu i se potrivește… E un gentelman de felul lui… “ „Mai lasă-mă cu gentlemenii și cu Don Juanii tăi. Și despre Val Gheorghiu ziceai că e un Don Juan, dar ce fel de Don Juan e Val știu eu foarte bine. Mi-au spus niște soprane sau mezzo-soprane ce au trecut prin alcovul său… “„Dar Sturzu?“ am întrebat. „Ce e cu Sturzu?“ spuse Emil. „El cum e?“ „Habar n-am. Văd că stă toată ziua închis în birou cu domnișoara Mihaela aia a lui și când iese de acolo, iese în patru labe, trăgând geanta diplomat în urma lui?“ „Care Mihaela? “„Secretara de la Filarmonică sau poate de la Operă… Dar ce face cu ea, nu-mi dau seama.“ „Cred că domnișoara Mihaela îi servește ca dactilografă.“ „Mă rog, să zicem“, murmura Emil. După care adăugă pe un ton mofluz: „Nici lui Dostoievski nu i-ar fi displăcut o astfel de dactilografă. Așa e când ești redactor-șef.“ Și văzând că nu-i răspund, Emil Brumaru, dregându-și glasul, a recitat o scurtă poezie din repertoriul său: „Foaie neagră Dostoievski,/ Hai să ne-nfundăm pe Nevski –/ Prospekt într-o crâșmă veche,/Să-ți torn lacrimi în ureche/ Și să fim prieteni scumpi/ și să ne pupăm pe bumbi.“ După care, trântind pixul pe masă, a rostit: „Azi m-am săturat de corectură. Pentru ce atâta grabă? Și mâine e o zi, poate ceva mai veselă decât cea de azi…“ Și, strângându-și lucrurile de pe birou, Emil a deschis ușa și a ieșit pe hol. „Hai, Nichita, mergem sau mai stăm?“, m-a întrebat el, măsurând lungimea holului din pragul ușii. „Mergem, ce rost are să mai pierdem vremea pe aici?“ Zicând asta, mi-am strâns și eu catrafusele și am plecat. În timp ce coboram scările în formă de melc ale redacției, ne-a ajuns din urmă glasul plin de rezonanțe gotice al lui Horia Zilieru: „Gata, gata, băieți? V-ați terminat treaba pe ziua de azi și ați plecat?“ „Mai dă-l în mă-sa, a bolborosit Brumaru, coborând în grabă treptele. Barbilian de baclava…“ „De baclava, de baclava, a răsunat pe hol aceeași voce a lui Zilieru, care, pesemne, auzise ce vorbeam, după care Zilieru, aflat la etaj, a întrebat: „Dar încotro, băieți? Tot la Găina moartă, tot?“ „La Traversând bulevardul, am intrat la Găina moartă, am dat cu ochii de colegul nostru de birou, criticul Lucian Dumbravă, care fusese amic cu Nicolae Labiș și cu George Mărgărit și ne-am așezat la masa lui. Găina moartă!“ a răcnit Brumaru pe scări, murmurând apoi în sinea sa: „Mama mă-sii de nenorocit…“ Și, într-adevăr, ieșind de la Convorbiri, traversarăm Bulevardul Gheorghe Dimitrov, azi Independenței, îndreptându-ne spre ușa restaurantului. Găina moartă era o bombă improvizată, ceva intermediar între mașina de cusut Singer și o umbrelă marca Lautréamont, aflată pe masa de operație a lui Mihai Ursachi (în tinerețe, Ursachi voia să se facă medic), într-un cuvânt, localul avea ceva dadaist, metafizic și, totodată, comunist în el. Aici se putea mânca, chiar și în perioada de criză ceaușistă, pui la rotisor. Mirosul de pui se răspândea în tot localul. Faptul era bizar, căci friptură nu găseai, decât în zile de sărbători, la restaurantele de lux ale Iașului. Aici puii erau fripți toată ziua. Dar, în ciuda rotisorului, și iarna, și vara, în local era un frig de te apuca zgâlțâitul. Restaurantul nu avea calorifere și nici o altă sursă de căldură decât de la rotisor și de la trupurile zgribulite ale mușteriilor de tot felul, care semănau și ei, dacă stau să mă gândesc mai bine, cu niște pui jumuliți și puși la frigare. Totuși, în ciuda faptului că puteai mânca pui la rotisor, la Găina moartă nu se aduna prea multă lume. Mușterii erau în marea lor majoritate intelectuali, foști profesori universitari, foști ingineri, arhitecți, medici și tot felul de alți pensionari. Aici puteai bea și un vin destul de bun, adus de la Ferma din Copou, dar și bere Zimbru. Prețurile erau modeste. Mult mai modeste decât la localurile din oraș. Puii care se roteau pe frigărui în jurul unei flăcări albăstrii de gaz metan îmi aduceau aminte, într-adevăr, nu știu de ce, de o mașină de cusut Singer. Iar frigăruile de spițele unei umbrele. Pe jos era mozaic. Pe pereți atârnau câteva trofee de vânătoare. Parcă un cap imens de mistreț și câteva coarne de cerb. Înainte de a traversa bulevardul pe care circulau câteva Dacii, Emil făcu un pas înapoi spre trotuar, trăgându-mă după el. „Așteaptă-mă aici. Am un pic de treabă.“ „Ce fel de treabă?“, l-am întrebat. El însă nu-mi răspunse, ci dând a lehamite din mână, a cotit-o la dreapta, intrând într-un gang și de aici într-o curte interioară. Lui Emil îi plăceau gangurile, curțile interioare și cișmelele. Spunea că gangurile, cu mirosul lor stătut, îi aminteau de Demonii lui Dostoievski. Nu l-am contrazis. Probabil că-i plăceau și din alte motive. Străbătând coridorul, Emil a privit cu precauție în dreapta și în stânga, în sus și în jos, apoi a pornit ușor cocârjat, parcă ascuzându-se de propria sa umbră, spre sârmele pe care se aflau o mulțime de rufe la uscat. Poetul părea să aibă o manie, dacă vedea undeva întinse rufe pe o frânghie, voia neapărat să le pipăie și să le miroasă. Îl atrăgea, în special, lenjeria intimă, dar și cearșafurile, ciorapii, eșarfele, jupele și fustele de dame puse la uscat. L-am privit cum dădea târcoale rufelor, adulmecând de zor, apoi am ieșit pe coridor, așteptând să-și termine numărul de eschibiție. Deși era destul de cald, i-am văzut aburii ieșind pe nări. Poetul părea să fie în transă. Când m-a ajuns din urmă, l-am întrebat: „De ce faci toate astea, Emil, nu ai impresia că te expui? Pe cine vrei să impresionezi? Pe mine?“ „Nu vreau să impresionez pe nimeni. Pur și simplu când văd rufele întinse pe sârmă, nu rezist. Simt nevoia să le pipăi îndeaproape. Probabil că totul mi se trage din copilărie. Tatăl meu era șef de gară. Îmi aduc aminte de serile de iarnă petrecute la cantonul din Merișani din zona Argeșului și de cele petrecute la Ciceu din județul Harghita. Multă zăpadă, frig, viscol și rufe întinse la uscat nu departe de calea ferată. Și acum, când văd rufele întinse la uscat, chiar și în toiul verii, simt năvălind în nări mirosul de ger. Erau acolo întinse și rochiile mamei și cămășile tatei, și lucrurile mele acoperite de promoroacă. Nu e nimic pervers în căutarea mea. Nimic erotic. Îmi caut de fapt amintirile și senzațiile trăite în copilărie. Simt și fumul de cărbune, simt și țăcănitul roților de tren pe șinele înghețate. Și în afară de asta, simțul meu olfactiv mă face să percep o altă lume. Mirosind o rochie, instantaneu îmi răsare în fața ochilor doamna sau domnișoara care o purta. După miros știu/pot să-mi dau seama dacă e blondă sau brunetă. Pot să-mi dau seama ce înălțime are și ce număr poartă la pantofi.“ „Poți să-ți dai seamă și ce vârstă are?“ „Tu ce crezi?“, a replicat Brumaru în timp ce traversam, ferindu-ne de mașini, bulevardul.
