Paginile de față, un mic colaj, în fond, de documente publice, nu sunt cauzate de existența vreunui motiv festiv care să-l privească pe Maiorescu. Dimpotrivă, am putea spune. La mijloc este actualitatea unora dintre idei. În fond, deși Maiorescu își scria articolele și își ținea discursurile în Cameră, în urmă cu mai bine de 150 de ani, spre sfârșitul perioadei interbelice E. Lovinescu îl simțea încă foarte actual. Tocmai de aceea făcuse din scrisul lui, care angaja o viziune culturală și politică, un bastion de apărare a civilizației moderne aflate sub asediu. Când, în ultima frază a monografiei despre Maiorescu invoca „degetul lui de lumină“ care ar fi indicat „Aceasta e calea!“, el se adresa, de fapt, contemporanilor săi. Fără doar și poate, Lovinescu ar face și azi același lucru.
Dar care e calea? Maiorescu fusese acuzat de la primele sale prezențe publice de cosmopolitism, blam care era similar trădării de patrie. În Columna lui Traian (nr. 32, din 30 august 1871), sub titlul „Ștefan cel Mare și dl. Tit Liviu Maiorescu“, se puteau citi cuvintele lui Hasdeu cu trimitere la Serbarea de la Putna: „La 15 august nu a fost o sărbătoare națională în memoria lui Ștefan cel Mare, ci o crudă parodie, țesută și pusă la cale de cătră școala cosmopolită de la Iași, sub perfida conducere a d-lui Maiorescu.“ Cu puțin timp înainte, altcineva era surprins că „dl. Titu Liviu Maiorescu, ca cenzor al discursurilor ce trebuiau a se ține în nepieritoarea zi de 15 august 1871, dintre mulțimea atâtor discursuri prezentate de junii români, alese pe acela al d-lui Xenopulos. (…). Era de trebuință ca un Xenopulos să aibă rolul însemnat de a ține discursul de festivitate?“. În toamna aceluiași an, în lumea studenților români de la Viena se vehicula ideea – pură invenție calomnioasă – că Maiorescu ar fi „delapidat averea Junimei“, ar fi „abuzat de încrederea ei și […] în urmă ar fi fugit din România cu familie cu tot“. De fapt, se spunea, toți susținătorii lui sunt „fie proști, fie plătiți de străini“, așa încât „direcțiunea literară a Junimei (școala Maiorescu) nu merită decât ca să scuipe cineva în ea“.
Într-o scrisoare publicată în Curierul de Iași, în 13 august 1871, Maiorescu însuși invocă „nenumăratele articole apărute în ziarele de dincoace și de dincolo de Carpați în contra discursurilor“ pe care le susținuse în Cameră. „De la 27 iunie, de când am propus în cameră câteva amendamente la Budgetul pe 1871, foile române în majoritatea, spune el, îmi fac deosebita onoare a mă ataca unele după altele“. Împotriva acuzațiilor că „defăimează cultura română“, că „stârpește tot ce e românesc cu străini și evrei“, Maiorescu precizează: „Aceste imputări nu sunt întemeiate și sunt lipsite de buna credință, fiindcă îmi atribuiesc lucruri ce nu le-am susținut (și nu le voi susține nici odată) și mi le atribuiesc în împrejurări, în care adevărul e ușor de aflat.“ Povestea era însă ceva mai veche. Până la discursurile în Cameră, Maiorescu publicase în Convorbiri Literare – și enumăr doar ceea ce interesează aici – „Contra școalei Bărnuțiu“ (1868), „Limba română în jurnalele din Austria“ (1868) și „Observări polemice“ (1869), texte care declanșaseră furia.
Ideile discipolilor lui Bărnuțiu, pe care Maiorescu le atacă, sunt rezumate astfel:
„Religiunea creștină este periculoasă și trebuie înlocuită prin cultul păgân al romanilor, potrivit naturei române; // Românii au dreptul să ia proprietarilor cea mai mare parte din stăpânirile lor actuale, pentru a le împărți în mod egal între toți românii, și de aici înainte să fie oprit fiecărui individ de a avea o mai mare proprietate fonciară decât ceilalți din comună; // Principele străin este așa de periculos și de contrar statului român, încât votul dat contra lui de un singur român este de ajuns pentru a-l declara anulat de fapt; // Guvernul constituțional nu se potrivește pentru români; lor le trebuie republica cu magistrați ieșiți din alegeri; // Străinii nu pot să dobândească proprietate fonciară în România, din contră, românii au dreptul să-i dea afară dacă își cred interesele împiedicate prin ei.“
Bizareria este că în jurul acestor idei se coalizaseră forțe, altfel, incompatibile. „În momente politice, constata Maiorescu, la alegeri, la chestiuni de mică administrație ale primăriei din Iași etc., vedem pe școlarii lui Bărnuțiu dându-și mâna cu preoții creștini lucrând împreună cu aceștia. Cine ar fi crezut că partizanii doctrinari ai păgânismului roman să se unească cu «speculanții sufletelor», cari se închin la «jidovi și greci necunoscuți»!“ Secvențele citate sunt preluate, evident, din discursurile lui Bărnuțiu și ale discipolilor lui. Continuă Maiorescu: „Însă preoții români ar face bine să se gândească mai de aproape la acea consecință a cărții lui Bărnuțiu și să știe că din același principiu din care Bărnuțiu voia să gonească pe jidovi afară din România (lucru plăcut la mulți preoți), din același principiu Bărnuțiu vrea să gonească și religiunea creștină afară din România, fiindcă după părerea d-sale, este religiunea greco-jidovească, nepotrivită cu România.“
Împotriva ideii lui Bărnuțiu că, întrucât ar fi „periculoși existenței române“, străinii/evreii ar trebui expulzați din țară iar comerțul lor, interzis, Maiorescu invocă „ideile fundamentale de umanitare și de liberalism, pe care sub nici un cuvânt, pentru nici un timp și cu nici un pretext nu este permis a le înfrânge“. Chiar dacă susține că „mulțimea străinilor și în special a evreilor în țara noastră este un simptom al unui mare rău, nimeni nu o neagă. Dar ce mijloc nechibzuit de a ataca simptomul și de a lăsa răul“, răul este, crede Titu Maiorescu, în interiorul poporului român. „În mijlocul răului (reprezentat, în cuvintele lui, de „lipsa de activitate economică și lipsa de cunoștințe în poporul român“, n.n.)“, străinii au fost „reprezentanții părții bune, de care nu se poate lipsi un popor fără a pieri“. Și Maiorescu continuă: „Evreii au înlesnit la noi activitatea comercială, școalele din Franța și Germania ne-au dat ideile de cultură. Noi numai atunci ne putem lipsi de aceste auxiliare străine, când vom fi înșii în stare să le suplinim din propriul nostru fond național.“ Aceasta e, așadar, marea provocare la care sunt supuși românii. Tocmai de aceea, „«naționalitatea», dacă acest cuvânt vrea să aibă un merit și o valoare, nu poate fi un pretext sub care să se ascundă lenea și barbaria, și ținta noastră în viitor nu este de a ne păstra numai limba și sângele și teritoriul brut, fără altă aspirație mai nobilă […]. Limba și sângele și teritoriul sunt elemente prețioase ca mijloc spre un scop mai înalt, și acest scop nu poate fi altul decât progresul civilizației omenești prin toleranță și știință, prin bunăstare materială și morală potrivită totdeauna cu gradul culturei unui popor“.
Pentru a înțelege cauza acestui angajament, merită să citim și alte fragmente din „Contra școalei Bărnuțiu“. Într-un loc, Maiorescu precizează: „În orce masă de popor, și cu atât mai mult în masa unui popor încă incult, există pe lângă însușirile cele bune și un instinct primitiv, teluric, brutal, pe care toți oamenii de bine și toate dispozițiile salutare caută să-l știe în ascuns, să nu-i permită ieșirea la lumina zilei, de care nu este vrednic. În acest instinct se concentrează relele naturei omenești: lenea, injustiția, invidia contra celui mai bun și cruzimea sângeroasă. Să nu ne atingem, să nu ne dezlegăm acest instinct animal! Secole nu sunt de ajuns pentru a-l înfrâna și a readuce poporul pe calea adevărului și a binelui, și adese sunt ruine nereparabile singura rămășiță ce atestă existența lui de odinioară. // Apelul la acest instinct inamic naturei omenești – iacă rezultatul fatal la care ne-ar duce școala Bărnuțiu.“
Iar afirmațiile care devin teze pe tablele legii lui Titu Maiorescu continuă: „Ceea ce ne susține curagiul în mijlocul acestei confuzii a timpului este încrederea neclintită că dacă s-a întâmplat vreodată ca civilizația să învingă barbaria, nu s-a întâmplat niciodată ca barbaria să învingă în mod durabil civilizația, și în lupta acestor două elemente nu încape îndoială al cui va fi viitorul!.“ Sub aceste cuvinte paradigmatice își plasează Lovinescu monografia din 1940.
Peste un an, în „Observări polemice“ (1869), Maiorescu ridiculizează Lepturariul lui Aron Pumnul, cu cele „6 volume de modeluri literare la români“. Dacă ar fi fost interesat de așa ceva, protocronismul și-ar fi găsit aici rădăcinile, căci un Văcărescu e mai valoros decât Goethe, iar „geniul lui Fabian“ suplinește „scheletul de idei” din poezia lui Ovidius. Nu știi „de al cărui geniu să te miri mai mult – spunea Pumnul: de al lui Ovidiu, carele a produs acel schelet și acele liniamente primare, or al lui Fabian, carele a suplinit acel schelet cu atâta măiestrie?“. Un D. Brătianu, în 1866, muta discuțiile de pe teren literar pe teren politic: „În mai puțin de două luni ați trăit mai mult de doi seculi. Voi, născuți de ieri la viața libertății, ați devenit învățătorii lumii civilizate… Europa, uimită de înțelepciunea patriotismului vostru, a suspens cursul lucrărilor sale și așteaptă tot de la voi, de la voi singuri, astăzi poporul-Messia al întregei omeniri gemânde de durere și palpitante de speranță… Nu simțiți, fraților, nu simțiți că dumnezeirea furnică în toată ființa voastră?“ Și Maiorescu continuă să citeze: „Două din cele mai mari evenimente în istoria Europei moderne au priimit direcțiune, sau cel puțin s-au născut, la signalul dat pe pământul nostru: Revoluțiunea franceză și cele două uniuni naționali ale Italiei și Germaniei. Revoluțiunea franceză este numai continuațiunea revoluțiunii lui Horea, cu singura deosebire că a lui Horea avea o direcțiune națională pre lângă cea socială. […] Mai puțin zgomotoasă, dar de rezultat nu mai puțin mare fu revoluțiunea românilor în sensul liberalismului, a democrației. Constituțiunile ce am dat în anii acești din urmă sunt și ele premergătoare noului spirit în Europa. După noi, Austria își reveni la parlamentarism; după noi, Spania face revoluțiunea sa; după noi, însăși Francia va face câțiva pași înainte în sensul democrației.“
Dar actualitatea lui Maiorescu, în lupta dintre naționali și cosmopoliți, nu sfârșește aici.
