La începutul anului 2015, regizorul Radu Apostol mi-a spus că va începe o experiență nouă. Că a înființat împreună cu criticul de teatru și dramaturga Mihaela Michailov, actrița Mihaeala Rădescu și actorul Viorel Cojanu un spațiu cultural independent pe strada Lânăriei. Proiectului li s-au adăugat actrița Silvana Negruțiu și scenografa Gabi Albu. „Replika“ este un centru de teatru educațional. Cred că astăzi este mai mult decît atît. De la început și pînă acum, am văzut aproape toate spectacolele, am fost alături de Radu Apostol și de echipă în gînduri, în formele ctitoriei lor. Pas cu pas. Am stat de vorbă cu oamenii din cartier, am dezbătut teme, problematici acute, dureroase. Religia în programa de învățămînt, dacă este sau nu imperios necesar ca cei tineri să primească în școală noțiunile de educație sexuală, cum putem să ducem puțin mai departe programele pentru persoanele cu dizabilități. Orice spectacol pleacă de la situații concrete. Grele. Textele Mihaelei Michailov au în spate documentare și textura unei/unor voci cu identitate. Ce se scrie și se joacă la „Replika“ trece prin creier și ficat. Nu am obosit niciodată să fiu lîngă ei, împreună cu ei. Nu am avut mereu aceleași puncte de vedere, dar ne-am ascultat și ne-am urmărit argumentele. În anul francofoniei, recomandarea mea pentru comisie a fost „Replika“. Din profilul regizoral și uman al lui Radu Apostol, „Replika“ este oglinda lui. Am parcurs anii evoluției și maturizării lui. Din anul doi de facultate. Hipersensibilitatea lui, preocuparea continuă, fără respiro, fără pauză, față de tarele lumii noastre, de buboaiele purulente, de absența legislației, față de cei cu probleme serioase, de toate felurile, dar singuri, rătăciți în junglă, discuțiile cu spectatorii, toate etapele drumului m-au legat de „Replika“. Replică în teatru înseamnă dialog, răspuns, continuarea comunicării, înseamnă și răspunsul comunității. Nu doar ca martor. Ci ca parte. Am învățat, datorită acestei echipe de creatori, să privesc altfel ceea ce fac ei. Am căutat să văd și în alte fenomene teatrale producții din registrul lor. Mi-am dezvoltat receptorii. I-am educat.
Săptămîna trecută, pe o ploaie infernală, la Centrul edu ca țional „Replika“ a fost arhiplin pentru premiera Abrupt. Un text al Mihaelei Michailov, în regia lui Radu Apostol, scenografia lui Gabi Albu cu Alex Călin, Viorel Cojanu și Katia Pescariu. Abrupt este un eseu despre suferință și iubire. Despre boală, condamnare la moarte. Despre disperare. Trei voci, trei situații, trei confesiuni, trei actori impecabili. Pe nici unul nu l-am văzut într-o asemenea creație. Mereu sub control. Mereu cu măsură. Cu acea concentrare despre care tot vorbim și nu o întîlnim des. Reglajul între ton, accentele pe cuvînt și „dansul“ unor trupuri cvasi abandonate. Cvasi vii. Cvasi umbre. Un spectacol care marchează o altă etapă estetică și stilistică a tuturor. O performanță solidă despre fragilitate. Trei povești în jurul Paștelui. Cine moare și cine se izbăvește? Trei corpuri poartă trei povești rostite aproape alb într-o casă martor. O casă suport al așezării traumelor. Un loc unde un corp pare un foetus. O ramă de fereastră, un cadru de ușă sînt suspendate între pămînt și cer. Între viață și moarte. Urletul este șoaptă timbrată, monocromă. Durerea a șlefuit asperitățile mărturisirilor. Cine mai aude? Cine mai poate să schimbe ceva? O zbatere imensă de a salva. De a te salva. Cum am definit, atunci, destinul? Pînă unde, dacă, poți să intervii și să modifici ceva? Un alt element de decor: cada. Nu-mi dau seama dacă este sunetul ploii sau curgerea continuă a unei ape de la robinetul instalației de pe scenă. Apa spală, curăță, purifică. Trupuri. Dar sufletele? În cadă sînt așezate corpul Mamei, corpul Tatălui, corpul Femeii. Prin dublul fiecărui personaj, al celui care vorbește despre trauma celuilalt și a sa ca fiu. Alex Călin și Viorel Cojanu. Sau prin rostirea propriei opțiuni de a nu avea copii, personajul Katiei Pascariu, și de a face avort care, după o vîrstă, strivește, sufocă. La fel de tare ca decizia absurdă și criminală a unui dictator care manipulează vieți. Un fiu se luptă peste orice, peste sistem, peste lipsa unui sistem ca Mama lui să nu moară, să recupereze ceva după atacul cerebral, să nu rămînă legumă, să fie îngrijită, respectată. Mama lui este ființa care s-a agitat pentru toți. MAMAMEA care a educat generații, a prefăcut urîtul într-un grad suportabil, împingîndu-și propriile limite peste mări și țări. Mama lui își privește corpul inert. Și tace. Un alt fiu se trezește nas în nas cu realitatea că și Tații mor. Așa, dintr-o dată. Abrupt. Nimeni nu te poate pregăti pentru asta. Agitație și neacceptare. Corpul Tatălui zace inert. O Femeie nu vrea să aibă copii. Numărul avorturilor semnifică refuzul visceral. Dar însumează riscurile, umilințele, degradarea după decretul din 1966. Corpul este mutilat, perforat, ucis pe dinăuntru. Avorturi ilegale, improvizații, procuratură, unii medici care pot salva. Cine salvează sufletul? Un corp de Femeie se luptă după ani și ani cu umbrele trecutului. Cine stabilește vinovatul/vinovații?
Trei actori își mișcă trupurile și cuvintele ca într-un teatru NO. În pași aproape nevăzuți. Fiecare cuvînt, fiecare situație este verbalizare și implozie. Doi timpi. Dur. Nouăzeci de minute am urmărit desenul, translările în spațiu, imaginile poetice, ireale, proiecții ale vărsării adevărului. Și cele trei monologuri atît de dense, de rotunde, închise, grele. O poetică a cruzimii și a aburului durerii. Aburul care iese imediat din corpul neînsuflețit. Alt tip de scriitură, altă stilistică a Mihaelei Michailov. Katia Pascariu, Alex Călin, Viorel Cojanu. O altă tehnică actoricească, alt tip de rostire, o vulnerabilitate care pulsează fără oprire, care nu explodează. Și pe care regizorul Radu Apostol o eliberează la sfîrșit într-un bocet cît un val imens. Strivitor: „Pereții nu uită“. Textul și compoziția, Sebastian Androne Nakanishi.
Este atîtă tensiune în text, pe scenă, în clar-obscurul spațiului. Este atîta presiune în cuvintele și în corpurile și monologurile actorilor. Chipurile lor albe. Mușchii nu tresar. Opresc revolta, urletul, înebunirea. Feminin, masculin. Copii și părinți. Părinți fără copii. Liniile de mișcare stabilite de coregraful Florin Fieroiu îi apropie. Ușor. Îi aduc împreună. În jurul Paștelui. Un fel de Pieta.
„Las’… că… trece…
Iată… tace…
Vezi… că strigă: „mai… rămâi!
Las’ că trece!
Iată tace!
Vezi că strigă: „mai rămâi!“
Am coborît de pe gradene. O doamnă, spectator fidel, mă prinde de mînă și îmi șoptește tot alb: „Mi-e dor de mama mea.“
Mi-e dor de Mama. Mi-e dor de Tata. Îmi este foarte dor de mine.
