Dacă e să aleg un singur moment din istoria Uniunii Scriitorilor la care am fost părtaș, atunci mă opresc la vara anului 1981, când, în Sala Mică a Palatului, s-a desfășurat Conferința Națională a Uniunii Scriitorilor, ultima care a mai fost posibilă în timpul regimului Ceaușescu. La acest eveniment, pe lângă participanții de drept, membrii Uniunii aleși prin vot să fie acolo și având drept de vot, au fost invitați doar să asiste și trei tineri scriitori: un prozator, Mircea Nedelciu, un critic literar, Ion Bogdan Lefter și un poet, cel care face acest exercițiu de rememorare.
Ei bine, ce s-a întâmplat cu acel prilej a fost uimitor, a fost extraordinar, m-a marcat pentru totdeauna. Scriitori români importanți ai momentului au luat cuvântul: Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Ileana Mălăncioiu, Ștefan Aug. Doinaș, Mircea Dinescu, Dan Deșliu, Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, și alții, și alții. Toți au vorbit cu atâta demnitate, cu atâta curaj, criticând, de fapt rostind adevărul ținut sub obroc despre situația din România, adică spulberând minciuna colectivă în care eram siliți să trăim, încât am avut impresia, am avut certitudinea că, în chip miraculos, mă aflu în altă parte, într-un teritoriu al libertății, nu în țara care ajunsese să fie o uriașă colonie penitenciară, unde nu aveai cum să supraviețuiești decât ascultând de regula traumatizantă a fricii, a dublului limbaj, a tă cerii. Îmi amintesc că după acele zile ale Conferinței, mergeam pe străzi și mă simțeam un ales al sorții, fiindcă avusesem șansa uriașă să fiu prezent în locul unde se spusese lucrurilor pe nume, atât de răspicat, atât de asumat, atât de răsunător. Poate suferă de naivitate și de patetism reprezentarea mea privind acel eveniment, dar așa a fost.
În mintea mea, comunismul a căzut atunci, acolo, cu opt ani și jumătate înainte de a i se înregistra oficial eșuarea, prăbușirea. Iar Uniunea Scriitorilor a căpătat în ochii mei o aură neasemuită – o percepeam ca pe un spațiu al rezistenței, a devenit un reper fundamental în existența mea, care mi-a influențat evoluția umană și scriitoricească și așa a rămas până astăzi.
Apoi, zarurile vieții s-au rostogolit astfel încât am ajuns eu însumi în conducerea Uniunii Scriitorilor: au trecut atâția ani de atunci, peste douăzeci. Cum a fost? A fost neînchipuit de greu. Domnul Nicolae Manolescu, Varujan Vosganian, Irina Horea și cu mine, alături de alți colegi din conducere, ne-am străduit să păstrăm în viață această instituție esențială pentru cultura română. Strădania s-a petrecut în împrejurări extrem de complicate. Cine speră, cine cere ca Uniunea Scriitorilor de astăzi să fie ce era înainte de 1989 are așteptări neîntemeiate. Căci, după anul 1989, trăim într-o altă realitate: s-au schimbat și modul de funcționare al societății românești, și setul său de valori, după cum scriitorii și literatura n-au mai jucat rolul major de altădată. Totodată, au apărut pericole noi, rețelele sociale, migrarea din universul de hârtie tipărită în mediul virtual, lipsa mijloacelor financiare, dar, mai cu seamă, Uniunea Scriitorilor și noi, reprezentanții săi, am avut de înfruntat atacuri întețite, neîncetate și campanii de denigrare, de demonizare, venite din teribil de multe direcții. Fiecare cu motivația sa, fiecare cu interesele sale, dar având toate același scop: acapararea acestei instituții sau, dacă nu, punerea ei la pământ.
Câteodată îmi zic că e o trăsătură sine qua non a noastră ca popor ceea ce aș numi Sindromul Meșterului Manole: nimic din ce clădim nu durează, căci e doborât și trebuie s-o luăm iar și iar de la capăt; sau, mai exact exprimat, se pare că avem o predispoziție accentuată să lovim în tot ce și-a demonstrat viabilitatea. Nu o dată, am avut sentimentul că unele autorități ale statului nostru, în loc să ne sprijine, depun eforturi, ceea ce este desigur absurd, să ne distrugă. Exemple? Ca să nu vorbesc în abstract, aș numi două dintre inițiativele în derulare acum ale Ministerului Culturii: una, prin care s-a interzis în acest an accesul Uniunii Scriitorilor la finanțări pentru proiecte culturale (ministerul neluând în considerare utilitatea publică dobândită de USR și de alte două uniuni prin lege, la înființare, ci recunoscând doar utilitatea publică acordată unor asociații fără tradiție, conform unei hotărâri de guvern din anul 2000); și a doua, încercarea de transformare a legii timbrului cultural până la desfigurarea ei, până la pierderea sensului ei, în condițiile în care timbrul literar datează, cum ne-ar fi plăcut să credem că se știe, din perioada interbelică, de pe vremea lui Rebreanu și Sadoveanu, ca formă de sprijin pentru Societatea Scriitorilor Români și pentru literatura din această țară.
Dar să nu ne lăsăm umbriți de amărăciune amintind dificultățile prin care am trecut și trecem. Au fost, din fericire, și oameni politici care ne-au ajutat și cărora le mulțumim.
Vreau să închei aceste însemnări cu o imagine luminoasă, de la unul dintre cele mai prețioase proiecte literare pe care le-am inițiat în acești peste 20 de ani. E o singură imagine, însă cred că e una capabilă să rezume aspirațiile noastre privind activitatea benefică a Uniunii Scriitorilor în folosul nostru, al tuturor și privind locul central, plin de strălucire, pe care ne dorim să-l ocupe literatura în lumea românească.
Este o fotografie din toamna anului 2011: Sala Mare a Ateneului Român cu publicul care asista la prima ediție a Galei Poeziei Române Contemporane – „Lista lui Manolescu“. Atunci, oamenii veniți să-i asculte și să-i vadă pe poeții români în selecția lui Nicolae Manolescu s-au îmbulzit, n-au mai încăput în sala arhiplină. Această imagine echivalează în memoria mea cu un vis trăit, cu un ideal atins. Se vor mai întoarce vreodată astfel de clipe?
(O adnotare. Iată poeții care au fost prezenți atunci pe scena Ateneului Român: Adrian Alui Gheorghe, Daniel Bănulescu, Ana Blandiana, Emil Brumaru, Leo Butnaru, Gabriel Chifu, Traian T. Coșovei, Vasile Dan, Nichita Danilov, Mircea Dinescu, Teodor Dună, Dinu Flămând, Mihail Gălățanu, Horia Gârbea, Florin Iaru, Nora Iuga, Ion Mureșan, Ioana Nicolaie, Aurel Pantea, Marta Petreu, Ioan Es. Pop, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu, Liviu Ioan Stoiciu, Robert Șerban, Varujan Vosganian. Moderator a fost Nicolae Manolescu. Ion Caramitru a recitat versuri de Nichita Stănescu și Marin Sorescu. Momentele muzicale au fost susținute de Cvartetul „Anima“ compus din Alina Șerban – vioară, Elena Popa – vioară, Diana Andreea Toma – violă, Ioana Ștefania Peteu – violoncel.
…Era pe vremea când vasul de cristal al literaturii române vii încă era întreg, iar nu spart în zeci de cioburi.)
(O versiune prescurtată a acestui text a fost prezentată la reuniunea „Importanța Uniunii Scriitorilor pentru cultura națională. Tradiție și actualitate“, desfășurată la Sala Oglinzilor a Casei Monteoru)