„Părul tunde, barba rade“

Din cînd în cînd, civilizațiile trag cu ochiul peste gard să vadă cum o mai duc vecinii. O făceau prin călătorii care scriau jurnale, prin negustori, prin cuceriri teritoriale, prin încuscriri ale castelor conducătoare. Nu insist pe asta, e doar o premisă pentru povestea următoare.Țarii ruși obișnuiau să iasă din Rusia cea întinsă, friguroasă, plină de mujici bețivi, și să călătorească în Europa cea luminoasă, dezvoltată, care le întindea ospețe bogate. Ghiftuiți, țarii se întorceau acasă plini de recunoștință și încercau să copieze cîte ceva din viețile la Curțile Occidentului. Voiau să imite o civilizație mai dezvoltată, mai inventivă în gastronomie și modă, mai chic.

Pe 25 august 1698, țarul Petru cel Mare se întoarce dintr-o lungă călătorie prin Europa de Vest, pe care o admiră și pe care vrea să o imite. Să apropie Rusia de modelele europene. S-a întors cu două gînduri. Unul normal pentru orice față domnească, adică să-și sporească visteria. Celălalt gînd, vizionar: să modernizeze Rusia, să o apropie de imaginile occidentale.

A doua zi după ce a sosit, îi convoacă pe toți nobilii din Moscova. Care sosesc la palat în ținutele lor demodate, cu niște bărbi stufoase, semn, pînă atunci, al puterii și bogăției. Țarul nu le ține niciun discurs (cum se așteptau invitații), ci scoate din mantaua sa elegantă o pereche de foarfeci foarte mari și bine ascuțite. Apoi urmează o scenă de care dacă ne-o putem imagina, nu putem decît să rîdem: Țarul îi ia pe rînd, le trece la spate, le imobilizează capetele cele mîndre și le taie bărbile, totul sub privirile unei Curți uimite și, poate, speriate… Petru cel Mare devine, în cîteva minute, cel mai temut bărbier din Imperiu. Și niciunul din cei prezenți nu a avut curajul să fugă de foarfece.

Gestul „civilizator“ al Țarului a ajuns în faza următoare. Pe 5 septembrie 1698, este emis un „ucaz“ nemaivăzut, prin care li se recomanda rușilor să-și tundă barba. În caz contrar, vor plăti o taxă consistentă: 100 de ruble pe an nobilii și două copeici țăranii care intrau, nebărbieriți, în orașe (la fiecare intrare!).

Cum verifică autoritățile dacă nobilul bărbos și-a plătit taxa? Ei, bine, soluția a fost ingenioasă. S-a inventat ceea ce am putea numi pașaport corporal. Adică, la plata impozitului pe barbă, nobilul primea un fel de jeton, de medalie, din cupru, pe care trebuia să o poarte la fiecare ieșire din locuință. Pe această „adeverință“ ciudată stătea scris: „Impozitul a fost plătit. Barba e o povară inutilă“. Cum ar veni, ai plătit tu, boierule, taxa, dar ceva nu e în ordine, nu o să-i placă țarului de tine.

Dacă erai controlat și „jetonul“ nu era la zi, poliția imperială te bărbierea pe loc, în văzul celorlalți nobili și a tîrgoveților de rînd. Mă gîndesc, hîtru: dacă trăia Lenin în acea Rusie, ce-i mai rădea Poliția țăcălia!

Taxa a fost abolită după 77 de ani, în 1772, de către Ecaterina a II-a. Era o măsură care nu adusese foarte mulți bani, doar cîteva mii de ruble pe an, dar a reușit să-i irite pe bărboșii bisericoși și pe țărani. Care, oricum, s-au opus de la început acestei reglementări, ei considerând bărbieritul un păcat grav (încălcarea imaginii lui Dumnezeu și a canoanelor bisericești). Mulți refuzau să se radă sau să plătească taxa obișnuită, motiv pentru care Petru cel Mare a introdus din 1716 taxa dublă pe cap de locuitor (dublul impozitului obișnuit) special pentru această minoritate destul de importantă, mai ales în zonele rurale unde devenea chiar majoritate.

Românilor care au trăit și înainte de ’89 chestia cu rasul bărbii li se poate părea déjà-vu. În Epoca de Aur, ținuta capilară era reglementată, părul tunde, barba rade, nu ți se făcea buletin dacă nu erai tuns și ras. Aveai barbă, te oprea Miliția pe stradă, îți cerea buletinul, constata că în poza oficială nu ai barbă și te ducea la frizer. La fel și cu pletele. Erai tuns și ras pe banii tăi, desigur.

Dar rațiunea pentru care comuniștii nu tolerau barba (deși părinții fondatori, Marx, Engels și Lenin aveau cît de cît barbă, mai ales Karl). Rațiunea, deci, era să nu semene tineretul cu hippioții, cu bărboșii și pletoșii din putredul Occident. Taman invers decît Petru cel Mare.

La polul opus, tot în România socialistă, era tunsul zero. Recruții erau tunși în primele zile după încorporare, ca într-un ritual de umilire, de bizutaj, cum se zice mai nou. A doua categorie de tunși zero erau pușcăriașii. Tunsul zero a fost o sperietoare și pentru noi (pentru unii dintre noi), mai ales la liceu, cînd orice act de indisciplină te putea trimite la frizer. De aici și bancul „să vii mîine la școală cu tac-tu tuns“.

Vremurile grele obligă inventivitatea să producă mai mult. Și în legătură cu „Părul tunde, barba rade“ s-au găsit soluții. Cum strămoșii noștri erau nebărbieriți (iară nu barbari), și cum cinematografia noastră producea multe filme istorice sănătoase, corecte ideologic, reprezentînd numai și numai fapte de vitejie (reale sau imaginare), aici a intervenit și soluția. Era foarte greu, dar nu imposibil, dacă aveai bani și cunoștințe, să faci rost de o adeverință că joci în filme istorice (chiar figurant), ceea ce-ți dădea dreptul să porți barbă și plete. Strămoșii noștri au avut bunătatea să salveze bărbile unor trupe muzicale de la noi (y compris Phoenix). Ah, să nu uit: mai puteai purta „la liber“ barbă și plete cu o singură condiție: să te cheme Serghei Mizil.