Codruț Baciu este câștigătorul concursului de debut al Editurii Polirom pe anul 2025, așa cum precizează coperta I a volumului, fără a se mai indica și componența juriului.Autorul sublimează aspecte din copilăria și adolescența din teribilii ani 1990, ani ai marilor schimbări sociale și economice, politice, dintr-o Românie unde urmele optimismului se transformau rapid în blazare; este o zonă cunoscută din Copilăria lui Kaspar Hauser de Bogdan-Alexandru Stănescu, de cartier din țara profundă, cu reguli și ierarhii golănești, cu maturizări forțate.
Ceea ce aduce nou Codruț Baciu este însă o perspectivă asupra lumii școlii, principalul mediu în care evoluează personajele din acest volum, studiu pentru felul în care se realizează trecerea adolescentului în etapa adultă.
Așa se întâmplă în „Unsprezece“, unde personajul principal, preocupat de tenis (Codruț Baciu face frecvent comentarii pe teme de tenis pe diferite site-uri de profil), astfel încât avea un bar cu itemi din lumea sportului alb (autografe, rachete, fotografii, echipamente ș.a.), este poftit ca într-un fel de vis la un banchet de după ceva zeci de ani de la absolvirea clasei a IV-a, pentru a se reîntâlni cu foștii colegi și cu domnul învățător. Una dintre cele mai subtile satire la adresa consumismului și a festivismului (cine face sau a făcut vreodată un astfel de banchet, de reuniune, după doar patru clase de școală? – și poate că nici nu trebuie mai multe în asocietatea actuală?), povestirea pune în scenă o răzbunare; învățătorul era unul dintre cei mai sadici educatori, cu pedepse corporale și umilințe – determinându-i astfel pe copii să se autodepășească, fiecare ajungând, în textul lui Codruț Baciu, un mare specialist într-un domeniu sau altul. Până și proprietarul barului este un mare matematician, cu doctorat în Germania – care găsește momentul potrivit să se răzbune, în contra atitudinii tuturor colegilor, tocmai la banchetul cu pricina: în loc să îl îmbrățișeze pe bătrânul învățător, surpat de boală, îl ridică de perciuni, așa cum le făcea lor când erau copii în bancă – declanșând instincte și conformisme, rămânând în mâini cu fire de păr alb, mai multe decât ar justifica chimioterapia.
Începutul democrației noastre a însemnat și o anume aneantizare prin fotbal: descătușarea prin fotbal a lăsat sau va lăsa urme profunde în edificarea unei personalități, așa cum se narează în Rose Bowl, povestea „surprizelor“ cu abțibilduri de fotbaliști, care se colecționează într-un album special. Nepotul unui dur securist este gata să facă orice pentru cartonașele sale, inclusiv să îl utilizeze pe bunic atunci când doar abțibildul cu un stadion american i-ar mai fi trebuit pentru a avea completă toată colecția de sute de exemplare. Fatalitate, fotografia respectivă îi va pica unuia dintre cei mai modești copii din curtea școlii. Sau, în Aur roz, un personaj este în tribune la meciul de la Campionatul European 2024 dintre România și Ucraina (încheiat cu scorul istoric de 3-0), primind de la iubită mesaje despre agonia mamei, care se combină cu descrierea turistică a galeriei și a posibilităților de defulare.
Gianluca Vialli, povestirea intitulată după numele unui fotbalist, focalizează asupra impactului pe care boala îl poate avea asupra unui destin în formare: titlul nu trimite neapărat la calitățile de sportiv ale protagonistului, ci la asemănarea prin boală cu starul italian.
Legăturile mai profunde dintre unele povestiri (de pildă, dintre „Zeno“ și „Oli“), dincolo de temă sau cadru, ce arată circulația unor personaje, diferite grade de expresivitate, dau măsura nu doar a unei acordări a instrumentelor pe care o face autorul, ci și promisiunea unei viitoare narațiuni mai întinse.
Oricum, Împărăția cerului și a eclerului face ordine într-o mulțime nedefinită de senzații și mode, de constrângeri și de noutăți care se revărsau peste o lume ce credea că singura orânduire era cea încremenită a comunismului: de la Michael Jackson la inflația galopantă, de la profesori abrutizanți la baruri sordide și jocuri pe calculator. Între aceste chipuri – cel al „vindecătorului“, escrocul care pretinde că vindecă oamenii necăjiți prin metode alternative, paramedicale. „Pac-Man“, după numele unui joc din anii 1980, cu un labirint unde personajul principal trebuia să devoreze cât mai multe elemente, îl aduce în scenă pe falsul profet, întruchipat de personajul vindecătorului Ilie Pârvan, cu unele corespondențe în proza recentă în personajul Rudava din romanul lui Călin Vlasie, Fading (2025). Mergând pe firul istoriei literare, tipul acesta de personaj are un prim avatar în povestirea lui Ion Agârbiceanu, Păscălierul (1931-1932), unde vindecătorul era un preot care ghicea dintr-o carte sfântă („păscălie“) necazurile omului; personajul lui Agârbiceanu își dezvoltase o întreagă știință, adusă până în pragul farsei, punându-și copiii să joace rolul necuratului, îmbrăcați în negru, chiar și cu cornițe – țâșnind la momentul potrivit de sub masa la care se deschidea păscălia. Codruț Baciu nu scrie pentru a șarja, dar atmosfera pe care o creează vorbește de la sine despre naivitatea unei societăți: la Ilie Pârvan vine lume încă de pe vremea lui Ceaușescu pentru a se supune paselor magice și scurtelor electrolize la care apela vraciul.
Locul lui Codruț Baciu în proza contemporană este stabilit, la un moment dat, și de felul în care se privește autorul; un personaj de-al său explică specia literară: „volumele de proză scurtă sunt ca stilul fluture, intri, ieși, intri, ieși, îți trebuie rezistență și ca scriitor, și ca cititor“; nu este uitată concurența imediată – un alt personaj are în geantă un volum de Braniște, „cu scrisul mic“ – indicație care ar putea să depășească forma tipografică a ediției. Cu alte cuvinte, țelul lui Codruț Baciu nu este neapărat observarea micului univers imediat și a momentelor sale de precaritate, ci o anumită capitalizare a nostalgiei: după școală, după vacanțe și felul în care le petreceau cu părinții, după felul în care oamenii reacționau în situații de criză. Există așadar un anumit imperfect al verbului în Împărăția cerului și a eclerului care conferă o valoare intrinsecă narațiunii: nu ascultăm doar cum era „pe vremuri“, ci investigăm sociologic și, mai ales, psihologic acele mecanisme ale minții umane care nu se supun baleierii temporale.
Prin siguranța scriiturii și a observației, prin construcția interioară a personajelor și prin înțelegerea superioară a culturii populare, volumul lui Codruț Baciu nu pare a fi unul de debut; o singură discrepanță, destul de importantă în felul ei: izul pamfletar al unor titluri, începând cu cel al volumului – peste care se poate trece totuși destul de rapid, dacă nu ar mai fi și alte corespondențe în interior: „Tracia Terminus“, supranumele unui grup de elevi „cu vorbele la ei“, cu certe înclinații spre alcoolism, pare a fi doar începutul unei narațiuni mult mai mari – în ce fel se dezamorsează concurența a doi băieți pentru o fată, ce alcătuiau toți trei un faimos grup în școală? Tema este efectiv ignorată, povestirea mergând spre alte direcții, cu un acut accent de stânga despre felul în care copiii orfani sunt umiliți de societate.
Împărăția cerului și a eclerului – un volum care contează.