Înfruntând timpuri turbulente, selectul Festival de Jazz de la Castelul Bran și-a înscris în palmares și cea de-a 13-a ediție. Actualul director general al Castelului, Brian King – în bună conlucrare cu jazzologul Paul Tutungiu, versatul expert în marketing Alex Prișcu și eficienta lor echipă organizatorică – au asigurat premisele necesare menținerii evenimentului la un nivel artistic semnificativ. Onorantă fu, de asemenea, susținerea oferită de sponsorul ING, Asociația Branul Nostru și Mercedes. Deschiderea aparținu Trio-ului coordonat de contrabasistul parisian Stéphane Kerecki, în armonie cu doi reprezentanți de încredere ai jazzului din „hexagon“ – pianistul Enzo Carniel și bateristul Fabrice Moreau. Programul a gravitat în jurul repertoriului celebrei Liberation Music Orchestra, lansate discografic de către contrabasistul american Charlie Haden în chiar anul nașterii lui Kerecki, 1970. Muzica respectivă beneficiase de aranjamentele Carlei Bley, pe baza unor cântece revoluționare din America Latină și din războiul civil spaniol. Demersul programatic al revizitării acestui repertoriu după o jumătate de secol e explicat de Kerecki într-un recent interviu acordat lui Franck Médioni: „Azi trăim într-o lume ce se destramă, se dezintegrează, depășind frontierele planetare. Ne aflăm într-o stare de panică față cu un colaps incontrolabil, tehnologia fiind folosită pentru manipulare, dincolo de înțelegerea noastră, privând popoarele de capacitatea de a se guverna singure. Asta, după ce generația noastră încă trăia într-o lume bipolară, relativ inteligibilă, cu utopii din care puteam alege – utopii ce vizau edificarea unei societăți cu un viitor dezirabil. Am vrut să-i confer albumului Liberation Music o dimensiune umanistă: o invitație la reconectare cu sine și cu ceilalți, ceea ce dă sens prezenței noastre aci. Iar această prezență are sens doar în libertate și egalitate împărtășită.“ Interesantă mi s-a părut reformularea pieselor dintr-o perspectivă preponderent modal-tonală, delicat-sensibilă, epurată de referințe stridente la tumultul avangardiștilor reuniți de Haden pe istoricul său album. Cvartetul bateristului suedez Magnus Öström continuă în bună măsură legatul estetic al regretatului Esbjörn Svensson Trio, din care M.Ö. făcuse parte. Formația îi include pe rutinații Andreas Hourdakis/ghitară și Daniel Karlsson/pian, cărora li s-a alăturat cu succes Conor Chaplin, originar din Irlanda. Temele fluent-repetitive ale majorității pieselor confirmă reziliența filonului jazz-rock cultivat de trupă. Totuși, nu puteau absenta câteva balade impregnate de melancolie, amintind de cântările visa – un fel de doine suedeze, prelucrate magistral de Jan Johansson în albumul său Jazz pa Svenska (= Jazz pe suedeză) din anii 1960. Apogeul recitalului l-a reprezentat mini-suita pentru percuție, concepută și intepretată de liderul cvartetului. Un captivant melanj acustico-electronic, introdus prin succesiuni de ghirlande sonore obținute din gonguri distorsionate și străbătut de frisoane apocaliptice. Acest interludiu de artă pură, generată printr-o defulare controlată, fu urmat de o melodie cuminte, în tempo moderato, asemenea unui crescendo de bolero. Tradiționalul deja concert adițional de la biserica reformată din Râșnov i-a avut ca protagoniști pe ghitaristul & organistul helvet Stephen Thelen și pe ghitaristul american (cu adjuvanți electronici) Jon Durant. În ton cu ambianța eclesiastică, ambii interpreți au mizat pe fluxuri sonore non-evenimențiale, amintind de dilatările temporale ale raga-urilor indiene, sau din filme precum Solaris al lui Andrei Tarkovski. Paradigmele ghitaristice asumate se raportează la căutările unor Robert Fripp sau Terje Rypdal. Liderul Cvartetului Jens Düppe își depășește condiția de instrumentist de fundal, fiind nu doar un hiperactiv percuționist, dar și compozitorul majorității repertoriului și garantul concepției unitare a întregului program. Originar din Suabia (Schwaben), Düppe a studiat la academii de muzică din Weimar, Amsterdam și New York. După 2002, a activat în Orchestra Națională de Jazz (BuJazzO) condusă de reputatul dirijor & trombonist Peter Herbolzheimer – născut la București! Avusesem plăcerea de a admira acel big band în concert, pe scena Filarmonicii din Cluj, iar acuma – după un sfert de secol – constat că jovialitatea personală a bateristului a preluat influențe benefice din partea maestrului său. La Bran, Düppe a interacționat intensiv cu trompetistul Frederik Köster, pianistul Lars Duppler și basistul Christian Ramond. Invidiabila coeziune a grupului mi-a lăsat impresia că suma valorică e superioară contribuțiilor individuale. Cei patru muzicieni mizează pe o estetică a surprizei, remodelată conform experienței postmoderne, însă fără concesii ambetante. Bineînțeles că am recepționat cu satisfacție mesajul compoziției lui Bill Evans Peace Piece, remodelată de Düppe și asociații săi într-o cantilenă cu accente dramatice, rebotezată Piece for Peace. Următoarele două puncte din programul festivalului au celebrat epoca de glorie a așa-numitului progressive jazz-rock. Punerea în scenă a unui asemenea episod i s-a datorat impetuosului impresar Leonardo Pavkovic, lider al firmei independente MoonJune Records (fondată la New York în 2001). Născut în 1962 la Jajce (pe atunci Iugoslavia, actualmente Bosnia și Herțegovina), acest „poliglot cetățean al lumii“ a reușit să polarizeze o rețea internațională de muzicieni și melomani cu concepții deschise, „uniți de dorința de a construi punți în loc de ziduri despărțitoare“. În ultimii ani, organizează anual un incitant festival itinerant desfășurat în localități istorice din diverse țări… Readus în circuitul concertistic grație demersurilor lui Pavkovic, la Bran l-am putut vedea în acțiune pe Bill Bruford, bateristul faimoaselor grupuri Yes și King Crimson. Deși are aproape 80 de ani, își menține luciditatea și agilitatea … interstilistică, grație căreia în anii 1980 imaginea sa ajunsese până și pe coperta publicației-pivot a jazzului mondial, DownBeat. Din fericire, în compania actualilor parteneri – dinamicii Pete Roth/ghitară & Mike Pratt/ghitară bas – Bruford rămâne același muzician riguros, inventiv și versatil. Respectul său pentru muzica adevărată îl plasează în buna companie a lui Charlie Watts, bateristul inepuizabililor Rolling Stones, amorezat de jazz până la moarte. Nostalgiile s-au prelungit și prin atașantul recital Soft Machine, o marcă de referință a sintezei jazz-rock din Marea Britanie. În vara 1972, când ajunsei prima dată în Albion, cunoscătorii îmi recomandaseră acea formație drept cea mai interesantă manifestare a noilor tendințe de tip fusion. La șase decenii după înființare (1966), renumele acestui veritabil VSOP muzical este întreținut de patru excelenți profesioniști: Theo Travis/sax, flaut, keyboards, John Etheridge/ghitară, Fred Baker/bas, Asaf Sirkis/baterie. Operațiunea de „arheologie muzicală“, bazată pe tezaurul componistic Soft Machine, e susținută în continuare prin eforturile unor oameni precum Pavkovic și noii săi camarazi de la Bran (Tutungiu, Prișcu, Eugen Oprina, Stefan Faff, Felix Nazarevscky…), în sintonie cu publicul nostru fidel și cumpătat.
Născută la începutul secolului XXI, saxofonista Emma Rawicz e deja o personalitate marcantă a jazzului european – nu doar ca lideră a propriului combo, dar și ca dirijoare și compozitoare pentru big band-uri din Anglia, Finlanda, Germania sau Austria. Programul interpretat la Bran, cu tânărul său cvintet britanic, denotă caracterul perfecționist al muzicienei, totalmente devotată artei sale. Apetitul ei pentru solo-uri amplu desfășurate e insațiabil – implicând asimilarea diligentă a modelelor din categoria John Coltrane / Sonny Rollins. Aranjamentele sunt atent preparate, cu simț al nuanțelor, dinamicii și agogicii. Totodată, compozițiile îmi evocau puternica mișcare de jazz-fuziune din Polonia anilor 1970-80 (posibil atavism pe linie paternă al muzicienei?). Paradoxal, unicul punct sensibil al muzicii acestui combo pare a fi tocmai caracterul excesiv premeditat/elaborat, anticipând o prezumabilă amenințare a manierismului. Însă, la nivelul său actual de energetism juvenil, cvintetul Emmei Rawicz poate ignora asemenea speculații, savurându-și binemeritatul succes de public și critică. În schimb, ultimul număr al programului a excelat tocmai prin imprevizibilitate: proiectul The Boxhead Ensemble al multidirecționalului artist american Michael Krassner (n. 1971) este unul deschis spre orizonturi dificil clasificabile, la liziera dintre muzicile contemporane, improvizația liberă, post-rock, jazz-poetry, ambient etc. Ghitara, claviatura și vocea protagonistului și-au aflat complementul în dialoguri joculare cu deconcertanta vocalistă și poliinstrumentistă Annie Barbazza (n. 1993). La fel ca la precedenta ediție de la Bran (unde evoluase împreună cu galezul John Greaves), artista fu însoțită de producătorul Max (Massimo) Marchini, lider al casei de discuri Dark Companion, inițiată în 2015 la Piacenza. Fu o plăcere să urmăresc intervențiile discrete ale acestuia pe ghitara bas, creând un liant eteric între ideile lui Krassner, vocea Anniei și intervențiile mirobolante ale percuționistului Lino Capra Vaccina (n. 1953). Purtătorul bizarului nume de scenă își merită pe deplin statutul de legendă vie a avangardei muzicale din Peninsulă, iar cariera sa cuprinde și un consistent stagiu ca percuționist al orchestrei de la Teatro alla Scala din Milano. Deși adeseori etichetat (probabil din comoditate) drept minimalist, L.C.V. e un inepuizabil creator de peisaje sonore insolite, niciodată fastidioase. El utilizează de preferință vibrafonul percutat cu patru baghete, căruia îi augmentează însăși rațiunea de a exista… prin reverberații quasi-expresioniste. De la foșnete imperceptibile până la sardonica lovitură pe marele gong, estetica lui Lino Capra Vaccina celebrează importanța fiecărui sunet întru revelarea poesiei instrumental-vocale. Concepția eclectică propusă de Boxhead Ensemble pleacă de la structuri (aparent) dezarticulate, coagulate adesea în cântece intonate de Annie, sau de vocea lui Krassner cu modulații amprentate subliminal de Dylan sau Cohen. În euforia acestui final intimist de festival, artistul și-a declarat public ascendența dintr-o bunică de origine română. Ceea ce mi-a reamintit că, la unica mea întâlnire cu Paul Bley (în 1993, la Geneva), epocalul jazzman avangardist îmi mărturisise că propria sa mamă se născuse la Iași. Asemenea neverosimile conexiuni dau dreptate afirmației lui Krassner, din timpul concertului: „Jazzul e o mare rețea.“