Îmi dau seama că o voce narativă se află pe orbita mea de existență interioară atunci cînd, după primele cincizeci de pagini, în mine se pornește o conversație fremătătoare cu tema abordată. Asta s-a întîmplat, cred, multora dintre noi, cu ultima carte a lui Gospodinov. A scrie o carte despre îngrijirea paliativă a propriului tată, cum este Grădinarul și moartea[1] presupune curaj. Vine de la un autor care și-a construit opera pe adăposturi ale memoriei și care de data aceasta rămîne fără adăpost, cu carnetul în mînă, la capătul patului. Citești cu speranța unui final fericit despre care știi din primul capitol că nu va veni fiindcă autorul te previne că personajul principal moare, și moare la mijlocul cărții. E cronica unei morți însoțite cu multă tandrețe, relatată la intersecția planurilor prezentului cu cele ale amintirii și ale reveriei. Voința autorului pare a fi fost de a le lăsa să gliseze unul peste altul, pentru a se pune la îndoială reciproc și pentru a împlini rostul scrisului, acela de a ajunge la o înțelegere cît de cît suportabilă a ceea ce se petrece. Nu altminteri se întîmplă cu amintirile copilăriei și ale adolescenței într-un sat bulgăresc de acum cincizeci de ani, care se decantează prin prezentul bolii cu intenția de a găsi rădăcinile unei tăceri. Memoria selectează scene evocative: tatăl care rezolvă integrame, care poartă hainele fiilor și care își aprinde tacticos o țigară exact în clipa în care copilul întreabă dacă sînt săraci. Cartea e alcătuită din capitole de cîteva pagini, așezate ca straturile într-o grădină. Unele sînt anecdote cu poantă, cum e cea cu școlarul care spune profesoarei că tatăl lui lucrează la fabrica de scatoalce (p. 144). Altele au o cruzime clinică. Alternanța aceasta ține cititorul în viață, altminteri suferința adunată acolo ar trece de măsura suportabilă. Naratorul e același cu autorul, iar Gospodinov complică această relație deliberat. Cartea se deschide cu un motto după care fiecare întîmplare trăită, o dată ce trece prin limbă, nu ne mai aparține, fiind deopotrivă realitate și ficțiune, iar între epigrafe stă una semnată de Gaustin, personaj din propriile lui romane, alături de Rilke, de un epitaf anonim și de tatăl autorului. Realul și ficțiunea sînt așezate în aceeași pagină, cu drepturi egale. Autorul nu vorbește despre moarte în general, ci despre moartea unui om anume, tatăl său, și astfel ajunge să vorbească despre toți tații noștri și despre modurile în care am fost iubiți fără să ni se fi spus neapărat acest lucru. Metafora care organizează totul e grădina. Tatăl, la șaptezeci și nouă de ani, săpa pînă la epuizare o grădină imensă, iar grădina era pentru el cealaltă viață posibilă, vocea și toate gândurile lui trecute sub tăcere (p. 13). Vorbea prin ea și cuvintele îi erau mere, cireșe, roșii dolofane (p. 13). Într-o lume în care nu se rostește te iubesc între bărbați și copiii lor, afectul trece prin materie ca să ajungă la destinatar, iar roșia devine un gînd dus pînă la capăt. Grădina are însă și fața cealaltă. Fiul o urăște pe ascuns cînd îl vede pe tată dezbrăcat pînă la brîu, cu semnele operațiilor pe corp, opintindu-se cu sapa, și o bănuiește că îi soarbe puterile ca să-și hrănească fructele. Între cei doi există o legătură de ordin faustian. Aceeași grădină hrănește și consumă, iar cartea nu alege între cele două. Tatăl, un om tăcut, își mută în ea afectele, rușinea, mândria, dorința de a mai fi util, încăpățânarea de a rămâne în lume. Rareori a fost spus mai limpede că iubirea celor din generația părinților noștri a avut, adesea, o gramatică materială. Ea nu s-a exprimat în fraze, ci în mâncare, în reparații, în fructe puse pe masă, în obiecte păstrate cu încăpățânare. Gospodinov înțelege că, pentru un asemenea tată, a îmbătrîni înseamnă mai ales a nu mai putea lucra. Privești în această grădină cu teamă și cu voluptatea recunoașterii, dacă ești dintre cei care au însoțit vreodată un părinte pînă la capăt. Tatăl acesta bulgar e recognoscibil imediat pentru un cititor român: absent, reprimat, bun povestitor, incapabil să-și arate iubirea față de copii, deși o arată nepoților, tot mai transparent cu anii. La pagina 38 stă propoziția care oprește lectura: nu ne-a învățat nimeni să îmbătrânim. Nici asta, nici cum se însoțește cineva care îmbătrînește. Improvizăm cu o stîngăcie care ne umilește pe toți, și pe cel care pleacă, și pe cel care rămîne. Bătrînețea rămîne o țară în care ajungem fără hartă. Cum încetinești? Cum accepți că munca ta este, deodată, să te odihnești? Cum suporți faptul că trupul, care te-a purtat prin lume, începe să devină un străin umilitor? Boala intră în carte ca un catalog. Tatăl își enumeră afecțiunile în fața doctorului așa cum Homer enumeră corăbiile, iar în răstimpul enumerării se topește zăpada și apar ghioceii. Apoi vine răsturnarea rolurilor: fiul își hrănește tatăl cu trei boabe de struguri, îi cumpără scutece, doarme cu urechile ciulite în camera de alături. Gospodinov citește boala prin Susan Sontag și observă că în jurul cancerului nu s-a putut construi niciun mit; tuberculoza și-a avut muntele vrăjit, cancerului i-a rămas muntele nevrăjit (p. 81), iar privirea celorlalți ocolește bolnavul. Cartea își asumă tocmai privirea de care ne ferim. Din toate paginile acestea, una singură dă etica volumului. Frații se așază pe rînd în pat, lîngă tatăl muribund, ca să rezolve integrame sau ca să-i citească. Renunță la verticalitate. Orice privire de sus e mai mult sau mai puțin dominatoare (p. 81), scrie autorul, iar a te întinde lîngă bolnav înseamnă a împărți cu el lipsa unei poziții de care el a fost deja privat. Stau acolo ca niște străjeri, ca s-o inducă pe moarte în eroare. Tot aici se așază și distincția care susține întreaga construcție: Tatăl meu a murit și Tatăl meu moare sînt două propoziții foarte diferite (p. 80), prima e un fapt, a doua e un roman. Însoțirea locuiește exclusiv în a doua. Partea de după e cea pe care puțini o scriu. Telefonul mortului sună în cameră la cîteva zile de la înmormîntare și o voce veselă întreabă dacă Dinio doarme. Numărul rămîne neșters în agendă. Ceasul îi rămîne la mînă, fiindcă spre sfîrșit se uita des la el. Într-un avion spre India, o frunză de izmă readuce toată grădina pe cerul gurii, într-o memorie proustiană a gustului pe care autorul o recunoaște ca atare. În decembrie, lîngă poartă, doi ghiocei firavi străpung țărîna, iar fiul gră dinarului știe ce urmează: tatăl s-a plantat pe sine în ghiocei și în roșul lalelelor, și doar cîinele Djako se va opri o clipă, va privi lung ceva în fața lui și va sări bucuros dintr-un motiv care nouă ne rămîne inexplicabil. Sînt paginile în care logica artistotelică se răstoarnă în logica simetrică a incon ști entului, unde partea egalează întregul și mortul e pretu tindeni.
Cartea își cheamă singură vecinătățile. Tabloul lui Munch, Copilul și moartea, unde fetița stă cu spatele la patul mamei muribunde și își apasă palmele peste urechi, fiindcă doar cuvintele pot pecetlui actul morții (p. 148). Montaigne, cu focul cel mic al tristeții, singurul care mai lasă loc pentru vorbe. Pentru mine s-au adăugat altele, neinvocate de autor: Intermitențele morții al lui Saramago, Animal pe moarte și Patrimoniu ale lui Roth și O moarte foarte ușoară a lui Simone de Beauvoir. În toate, aceeași întrebare stă nerostită, aceea despre ce anume se poate face cu un mort iubit și cîtă vreme îl mai putem ține în prezent. Scrisul îl ține pe tată viu sau îi pecetluiește moartea? Punerea în cuvînt face pierderea reală și tot ea o face suportabilă, iar autorul rămîne între cele două fără să tranșeze. Surcelele cuvintelor potolesc focul tristeții ori îl întețesc? Carnetul e o grădină sau un loc de veci? Gospodinov pune întrebările și le lasă deschise. Volumul se încheie de Sfîntul Gheorghe, ziua pe care tatăl o tot cerea ca păsuire de la Dumnezeu, și se încheie cu formula lui, răspunsul gata pregătit pentru orice întrebare: Nu-ți fie teamă (p. 205). Pe aceeași o găsise autorul cioplită în piatră la Geneva, pe mormîntul lui Borges, și o semnează în epigraf cu amîndoi. O paternitate dublă, literară și genetică. Prin gestul acesta Gospodinov devine, la rîndul lui, tată pentru cititori, iar cartea ajunge un fel de instrucțiune de folosire a doliului, scrisă de cineva care recunoaște pe ultima pagină că nu știe ce să facă. La capătul acestei cărți, grădina devine a fiului, a cititorului, a tuturor celor care înțeleg că iubirea nu ne scapă de moarte, dar poate face ca moartea să nu fie singura formă a sfîrșitului.