Noile tehnologii pot conduce oare spre o catastrofă cognitivă? Și: e deplasat să judecăm lucrurile în termenii aceștia? O astfel de discuție mi se pare potrivit să pornească, de pildă, de la un dialog al lui Platon, Phaidros. În ultima parte a acestei scrieri, Socrate îi povestește tânărului său interlocutor, Phaidros, o legendă egipteană, care-l are ca personaj central pe Theuth, o divinitate care trăia în apropiere de Naucratis (colonie grecească din Egiptul antic, situată în delta Nilului). Theuth e cel care a descoperit „numerele și socotitul, geometria și astronomia, ba și jocul de table și zarurile, în sfârșit, literele“. El îi prezintă regelui Egiptului, Thamus, „artele inventate de el“ și susține ideea că acestea trebuie răspândite printre toți egiptenii. Regele își exprimă despre fiecare dintre arte părerea, bună sau rea. Theuth îi laudă și știința scrisului care, subliniază el, „îi va face pe egipteni mai înțelepți și mai cu ținere de minte“, zeul considerând că această știință a scrisului reprezintă „leacul uitării și al neștiinței“. Iar regele îi răspunde, contrazicându-l: „Tu, acum, ca părinte al literelor, și de dragul lor, le-ai pus în seamă tocmai contrariul a ceea ce pot face ele. Căci scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ținerea de minte; punându-și credința în scris, oamenii își vor aminti din afară, cu ajutorul unor icoane străine, și nu dinlăuntru, prin caznă proprie. Leacul pe care tu l-ai găsit nu e făcut să învârtoșeze ținerea de minte, ci doar readucerea aminte. Cât despre înțelepciune, învățăceilor tăi nu le dai decât una părelnică, și nicidecum pe cea adevărată. După ce cu ajutorul tău vor fi aflat o grămadă de prin cărți, dar fără să fi primit adevărata învățătură, ei vor socoti că sunt înțelepți nevoie mare, când de fapt cei mai mulți n-au nici măcar un gând care să fie al lor.“ (Platon, Phaidros, Editura Humanitas, în românește de Gabriel Liiceanu).
Ideile acestea ale regelui egiptean sunt împărtășite și de Socrate însuși. Filosoful care n-a lăsat nicio lucrare scrisă credea în înțelepciunea transmisă prin vorbire, prin dialog; avea convingerea că numai astfel se poate ajunge la adevărata cunoaștere. El s-a arătat sceptic față de scrieri și de rolul lor cognitiv și, totodată, făcea elogiul „cuvântării scrise în sufletul omului, ce prinde învățătura“, aceasta e „cuvântarea celui care știe, vie și însuflețită, față de care cuvântarea scrisă ar putea fi pe bună dreptate numită un simplu simulacru“.
Atitudinea lui Socrate de neîncredere în scris și de apologie a cunoașterii prin dialog, prin viu grai între cei știutori era justificată într-o perioadă când, tocmai prin descoperirea literelor și a scrisului, o invenție crucială, se trecea de la cultura orală la cea scrisă. Și atunci, și totdeauna mai apoi, în momentele când omenirea ajunge la răspântia unor descoperiri epocale, în stare să modifice radical modelul uman de civilizație, întâlnim acest binom: pe de o parte, este reacția de încântare a unora în fața înnoirilor benefice, pe de alta, este gestul altora de contestare, uneori violentă, și sentimentul lor de spaimă intensă și nelămurită.
Așa s-a întâmplat, iată, atunci, în zorii culturii, odată cu excepționala invenție, scrisul, așa s-a întâmplat peste secole, odată cu descoperirea tiparului, apoi odată cu ampla revoluție industrială, care ne-a adus automobilul, transportul feroviar, electricitatea și altele, și mai târziu, odată cu apariția televiziunii; iar astăzi suntem iarăși la o răscruce extraordinară, căci au pătruns în universul nostru cotidian internetul, rețelele sociale și, în fine, inteligența artificială.
Actualmente, suntem supuși unui permanent asediu al atâtor inovații tehnologice fulminante, care ne depășesc puterea individuală de înțelegere. În aceste condiții, e normal să fim speriați, să avem o reprezentare catastrofică/ distopică a viitorului? Aș zice că da. Ceea ce nu înțelegem (încă?) ne sperie. Și de aceea mintea noastră își pune imediat la lucru imaginația, căutând căi de autoprotecție, de securizare. Nu este ușor să le găsească. Dar încearcă, e nevoită să încerce, e un act reflex sădit în natura umană.
De-ar fi să ne luăm, ca în metoda inducției complete din matematică (dacă n propoziții sunt adevărate, atunci și propoziția n+1 este adevărată), după ce s-a petrecut până acum, și anume, totdeauna, omenirea a găsit soluții pentru provocări tehnologice și nu doar tehnologice, oricât de bulversante și de „periculoase“ ar fi părut ele, atunci și de data aceasta, confruntați cu inteligența artificială, vom scăpa, folosind o expresie binecunoscută, cu fața curată.
De aceea, rațional ar fi să nu ne temem de AI, căci negreșit vom desluși modalități prin care s-o ținem sub control sau măcar să nu o transformăm în inamicul care urmărește să ne elimine din joc. Se cade, așadar, să schimbăm perspectiva, îndepărtând din mentalul nostru frica: AI este o cucerire care trebuie să ne bucure, iar nu să ne înspăimânte, aceasta se cade să ne fie deviza. S-o privim nu ca pe o stihie, cum o tot numeam eu, ci ca pe o extensie formidabilă a creierelor, a făpturilor noastre. O entitate care ne sporește însutit, înmiit capacitatea de cunoaștere și posibilitățile de conectare cu lumea. Deocamdată, mărturisesc că eu, unul, mă înțeleg foarte bine cu AI. Îi cer sprijinul în tot soiul de chestiuni acestei creaturi fără suflet și ea mi-l oferă mulțumitor, cât ai clipi din ochi. Ceea ce tocmai am afirmat aici a fost poziționarea optimistă.
Să vedem însă și poziționarea pesimistă: dacă nu va fi așa, ca-n visurile noastre senin-utopice, dacă – precum ne previn unii inițiați și precum începem să constatăm – inteligența artificială se dezvoltă, cu o viteză amețitoare, autonom de noi și, de la un moment dat încolo, potrivnic nouă, atunci ce ne facem, ce se alege de noi, făpturile umane? Nu am cum să spun Vom trăi și vom vedea. Pot doar să reformulez: Cei de mâine vor trăi și vor vedea. Oricum, astăzi, când scriu aceste rânduri, aflu că AI este teribil de „lacomă“: în Statele Unite, unde AI cunoaște cea mai mare dezvoltare, în prezent, energia electrică de care AI singură are nevoie și cu care „se hrănește“ este de aproape patru ori mai mare decât energia electrică totală care se consumă într-o țară ca Portugalia sau ca România. Noi, aici, n-avem deci cum să intrăm în competiția aceasta privind inteligența artificială – e o cursă doar pentru giganți. Noi abia dacă reușim să ne luminăm locuințele, loviți de această arșiță care, iată, golește, usucă albiile râurilor și deșertifică apocaliptic frumoasele plaiuri natale.
Dar, vorbind despre inteligența artificială, nu aveam cum să ocolesc supunerea ei la o probă banală: am rugat-o să scrie o poezie în stilul meu. Și AI mi-a răspuns: „Poezia lui Gabriel Chifu se definește prin viziuni ample, pendularea între «realul eruptiv» și irealitate, oboseala metafizică, reflexivitatea elegiacă asupra timpului, o prezență constantă a tăcerii care ascunde adevăruri inefabile. Adesea, poemele sale folosesc versul liber, un ton livresc-confesional și imagini abstracte transpuse în materialități fragile… Iată un poem scris în această notă stilistică: O geografie a neîntâmplărilor. Rătăcesc prin orașul de aer în care străzile se șterg /imediat ce talpa mea le-a atins,/ ca un desen în nisipul unei mări retrase demult./ Totul în jur e făcut dintr-o materie casantă,/ un cer subțire de sticlă s-ar putea sparge / la cel mai mic strigăt de pasăre.“ Și tot așa, până în final: „Rămânem doar noi, copiii disperării și ai unei bucurii secrete, pășind pe o zăpadă care nu lasă urme,/ în timp ce lumea, imensă și indescriptibilă,/ se rostogolește încet, pe roți de diamant,/ exact pe marginea unei prăpăstii pe care mintea mea/ a desenat-o cu atâta migală.“
Ei, bine (sau Ei, rău!), aș semna asemenea versuri? La acest nivel de scriere – nu. Găsesc că e o pastișă întocmită în pripă, cu unele sintagme împrumutate din textele mele și așezate în alăturări verbale ce se vor subtile.
Așa că n-am decât să aștept ca AI să se rafineze, să apară și să se manifeste acea super-inteligență anunțată, care să-mi ia de-adevăratelea locul, să scrie mai bine decât aș reuși eu vreodată s-o fac. (Într-o paranteză fie precizat: sunt tot mai nemulțumit de scrisul meu, așa împovărat de slăbiciuni cum mă simt). Da, e posibil ca într-o zi, super-inteligența pe care o descria convingător Mihnea Măruță chiar în paginile Rl, să hotărască în locul meu și să mă aducă în starea de a-mi pierde orice motivare, orice sens, sau să mă elimine, sau să mă arunce în ceea ce se cheamă iadul digital. Va fi ce va fi.