Urmând logica firii, Flush a devenit tată încă de la o vârstă fragedă. Cu toate acestea, nu era pe deplin stăpân pe soartă. Viața lui depindea de cea a familiei Mitford. Deși ar fi putut să-l vândă pe o sumă impresionantă, domnișoara Mitford a decis să-l dea pe gratis, ca pe un „simbol al prieteniei dezinteresate“ față de o persoană pe care o admira. Nimeni alta decât „cea mai însemnată poetă a Angliei, strălucitoarea, damnata, adorata Elizabeth Barrett“, cea care „stătea izolată toate lunile de vară într-un dormitor din spatele casei de pe strada Wimpole“. Schimbarea domiciliului îi provoacă lui Flush angoase, deoarece însemna și o radicală modificare a ritualurilor zilnice. În locul libertății oferite de proximitatea câmpului, e constrâns la existența într-o casă lugubru-exotică, cu odăi întunecate mobilate cu lemnărie grea, de o apăsată influență orientală, situată pe „cea mai maiestuoasă și impersonală stradă din Londra“.
Firește, în această locuință ciudată, cu „podelele acoperite cu covoare groase și scumpe“, mirosurile erau cu totul diferite: „mirosul mâncării se amesteca cu alte mirosuri – mirosuri de lemn de cedru, santal și mahon, mirosuri de trupuri de bărbați și de femei; de servitori și servitoare, de haine și de pantaloni, de crinoline și mantale, de draperii, de perdele de pluș, de praf și fum de cărbune, de vin și țigări de foi“. Pe scurt, un miros de „tocană generală“ ce învăluia ființele și obiectele într-un amalgam de senzații și zgomote care îi provocau o avalanșă de emoții.
Centrul acestui nou univers era camera domnișoarei Barrett. O încăpere întunecată, ce semăna mai degrabă cu „cripta îngropată a unui oraș în ruine“, în mijlocul căruia trona invalida. Prima întâlnire a lui Flush cu ea se produce pe cale olfactivă: era pentru prima oară când adulmeca apă de colonie. Nimic din ce vedea nu corespundea cunoștințelor sale de până atunci, ca și când ar fi nimerit într-un univers în care totul era alandala: „În această cameră, nimic nu era ceva nume; totul era altceva. Nici măcar perdeaua nu era o simplă perdea de muselină; era o pânză pictată cu un model de castele, porți și cărnuri de copaci, iar pe acolo se plimbau câțiva țărani. Oglinzile distorsionau și mai mult aceste obiecte deja distorsionate“. Și, supremă ilustrare a alterității, el atinge „stadiul oglinzii“, acea primă și șocantă realizare a imaginii de sine a copilului: „Deodată, Flush văzu hol – bându-se la el dintr-o gaură din perete un alt câine cu ochi aprinși, scânteietori și cu limba scoasă. Se opri uluit. Înaintă cu teamă“. Abandonat într-o lume străină, Flush parcurge toată gama sentimentelor umane caracteristice împrejurărilor descrise: abandonul, necunoscutul, singurătatea. Însă nu numai Flush suferea de boala izolării. La fel de stingheră era și noua lui stăpână, femeia „cu ochi mari și strălucitori“ și „cârlionți grei“ ce atârnau de o parte și de alta a feței. În același timp, totul îi îndepărta: între ei se afla cel mai adânc abis care putea despărți o ființă de alta: „Ea vorbea. El era lipsit de grai. Ea era femeie; el era câine. Într-un fel, erau strâns uniți, în altul colosal de înstrăinați, se uitau lung unul la altul. Apoi, dintr-un salt, Flush sări pe sofa și se culcă acolo unde urma să stea culcat totdeauna: pe pled, la picioarele domnișoarei Barrett“.
Astfel pare să înceapă prietenia – pe care o cunoaștem de multă vreme și din multe ipostaze – dintre o ființă umană și una necuvântătoare. Până la un punct, cele două biografii se îngemănează. Chiar și iarna, când frigul ia în posesie orașul, strada Wimpole și casa familiei, „Flush simțea că el și domnișoara Barrett trăiesc singuri într-o peșteră căptușită și încălzită cu foc“. Dar există fracturi majore în acest univers parcă autosuficient: cea dintâi e legată de apariția bărbatului care cucerește inima frumoasei și celebrei poete. El e un emisar al Răului, al părții dușmănoase a lumii. Prezența străinului impune noi reguli și stabilește noi ierarhii. Flush nu mai e cățelul adorat care o determină pe domnișoara Barrett să iasă din casă și să se deplaseze, neînsoțită, într-un scaun cu rotile pe strada Wimpole. Sedus de atmosfera paradiziacă în care nimerise, Flush suferă o spectaculoasă modificare de caracter. Realitatea ternă a biografiei lui anterioare se metamorfozează într-un loc ideal al visării, al meditației și al savurării deliciilor vieții. Doar obsesia domnișoarei Barrett – „scrisul, scrisul…“ – tulbură peisajul unde zeitățile naturii instituie o atmosferă de basm. Fermecat de ceea ce îi era dat să trăiască, Flush aspiră să devină ființă umană. Din păcate, realitatea e mult mai prozaică: „Adevărul ne obligă să spunem că în anul 1842-1843 domnișoara Barrett nu era o nimfă, ci o invalidă, Flush nu era poet, ci un cocker spaniel roșcat, iar strada Wimpole nu era Arcadia, ci strada Wimpole“.
Gelos și agresiv, Flush reacționează violent de fiecare dată când cineva amenința să distrugă vraja care îl lega de stăpâna lui. „Sensibilitatea nervoasă“ a acesteia îl îndreptățește să se comporte ca un apărător al unei ființe inefabile pentru care scrisul era totul. Or, printr-una din farsele jucate de destin, primejdia cea mare s-a ivit prin scris. Era vorba de o epistolă, caligrafiată „viguros și neregulat“, sosită din partea unui inamic încă nevăzut. Mesajele din necunoscut s-au întețit, provocându-i domnișoarei Barrett o stare de neliniște și încordare. Teama și curiozitatea își dau mâna, dezechilibrând-o emoțional. Într-o scrisoare de răspuns, îi propune nevăzutului adresant: „O să ne întâlnim cu siguranță când vremea bună mă va fi readus un pic la viață… Dar la început o să-mi fie teamă de dumneata – deși când scriu asta nu îmi e. Dumneata ești Paracelsus și eu sunt o singuratică, nervii mei erau întinși ca niște corzi și acum atârnă slobod și îmi freamătă la fiece pas și fiece suflare“. Deși Flush n-avea cum să știe, domnișoara Barrett fusese copleșită de pasiunea din epistolele bărbatului care, după cum avea să constate Flush, purta mănuși galbene. Atunci când, finalmente, și-a făcut apariția în carne și oase, reacția patrupedului a fost violentă. Mai întâi a fost cuprins de disperare, „având sentimentul unei singurătăți cumplite“. Gemetele îi trădau suferința provocată de prezența bărbatului „brunet, îngrijit, aspru și puternic, cu părul negru, cu obrajii rumeni“ și, desigur, cu antipaticele lui mănuși galbene. Deși Flush trecea prin chinurile morții, curând efectul bărbatului asupra domnișoarei Barrett se va dovedi miraculos. I-a revenit pofta de mâncare și a început să umble fără dificultate. De asemenea, scria cu o intensitate nemaicunoscută până atunci.
Puternica antipatie față de cel al cărui nume îl aflase – domnul Browning – s-a transformat într-o gelozie feroce, născând în el dorința de a-l alunga din paradisul pe care-l împărțea cu domnișoara Barrett: „Deodată, pe 8 iulie, sentimentele îl copleșiră. Se aruncă asupra domnului Browning și îl mușcă sălbatic. În sfârșit, dinții lui intrară în stofa impecabilă a pantalonilor domnului Browning!“ Agresiunea s-a încheiat însă în mod jalnic: „Dar piciorul de dedesubt era tare ca oțelul – prin comparație, cel al domnului Kenyon fusese ca untul. Domnul Browning îl respinse cu un bobârnac și continuă să vorbească. Nici el, nici domnișoara Barrett nu părură să-i considere atacul demn de atenție. Cu totul învins, diminuat, fără nici o săgeată în tolbă, se prăbuși înapoi pe pernele lui, gâfâind furios și dezamăgit“. Această primă înfrângere constituie începutul unui lanț de umilințe, la capătul cărora a ajuns, totuși, la o concluzie filozofică: „Ura nu este ură, ura este și dra – goste“. Altfel spus, „Domnul Browning era domnișoara Barrett: domnișoara Barrrett era domnul Browning, dragostea e ură și ura e dragoste“. Năucitorul raționament îi arăta, dincolo de orice tăgadă, că în lumea nouă, construită din iubirea dintre bărbat și femeie, nu era loc și pentru el.
Dar această probă n-a însemnat decât pregătirea pentru cea mai cumplită experiență prin care a trecut în întreaga lui viață: răpirea de către o bandă de răufăcători din White – chapel. Era o practică larg răspândită în epocă: bandiții răpeau câinii familiilor bogate, iar apoi cereau răscumpărări usturătoare. În cazul în care stăpânii nu se conformau cererii, bietele animale erau înjunghiate și livrate, moarte, stăpânilor.
Decizia domnișoarei Barrett de a se aventura în ceea ce percepea a fi un tărâm al morții – ascunzătoarea hoților – îi prilejuiește Virginiei Woolf scrierea unora din cele mai acute pagini de critică socială din întreaga ei operă. Rândurile au intensitatea unor secvențe din Dickens, cu ale sale inegalabile explorări ale abjecției umane, dar și puritatea metafizică a unei dantești coborâri în infernul aflat la doi pași de cele mai elegante cartiere ale Londrei:
„De sute de ani, în Whitechapel, sau în zona triunghiulară de teren unde se termina Tottenham Court Road, sărăcia, viciul și mizeria se prăsiseră, fermentaseră și se împrăștiaseră fără opreliști. O mulțime compactă de clădiri îmbătrânite din St. Giles era «aproape un cuib al răufăcătorilor, o metropolă suverană a sărăciei». Locul în care se strângea sărăcimea căpăta în mod corespunzător numele de Ciorăria, pentru că făpturile omenești umane se îngrămădeau aici unii în capul altora cum se îngrămădesc ciorile în vârfurile copacilor, înnegrindu-le. Atâta doar că aici clădirile nu erau copaci; abia se mai puteau numi clădiri. Erau celule din cărămidă, intersectate de cărări debordând de gunoi. Cărările erau pline toate ziua de făpturi omenești pe jumătate îmbrăcate, noaptea revărsau înapoi în șuvoi hoți, cerșetori și prostituate care-și făcuseră treaba în West End“. Acesta era mediul în care Flush își trăia, într-o stare de degradare fizică și psihică accelerată, zilele de prizonierat. Și tot aici domnișoara Barrett îl caută pe șeful bandei de hoți, domnul Taylor, pentru a pune la cale tranzacția: o sumă consistentă de bani în schimbul vieții lui Flush.