Se știa și nu se știa că Radu Cosașu ține un jurnal. Puțini credeau, la drept vorbind, că a mai rămas suficientă materie pentru notația brută cotidiană. Scriitorul – o personalitate discretă, ocolind luminile rampei în pofida unei activități publicistice susținute – își împletise biografia în textura operei de ficțiune, cu o generație înaintea postmodernismului (al cărui precursor este, la noi) și într-o măsură mai mare decât a oricărui alt șaizecist.
Apariția volumului intitulat Jurnal. Caietul I (1958-1964) i-a surprins, de aceea, chiar pe unii dintre cunoscuții lui Cosașu, ca să nu mai vorbim de comentatorii obișnuiți ai operei sale.
Mai întâi, pentru că se știu puține, în critica literară, despre Andrei Crăciun, cel care se înfățișează ca legatar testamentar și probabil îngrijitor al ediției. Spun „probabil“, întrucât – contrar normelor filologice – nu se precizează nimic, de fapt, despre cine a îngrijit textul. Nici despre cum arată caietul, ce dimensiuni are manuscrisul și în ce împrejurări, inclusiv legale, a devenit publicabil. Despre calitatea filologică a acestei ediții voi vorbi în finalul cronicii: deocamdată spun doar că, dacă este să mă ghidez după activitatea anterioară a lui Andrei Crăciun (pe care îl citesc cu plăcere în revista „Realitatea evreiască“), relația sa cu Cosașu a fost mai degrabă una de discipolat intelectual, iar interesul său pentru figura prozatorului, mai curând istoric, decât literar. Așadar, Radu Cosașu ca prezență aparte în cadrul comunismului românesc, mai mult decât Radu Cosașu ca scriitor aparte în cadrul literaturii române, de azi și dintotdeauna. Scurta prefață care deschide textul acestui Caiet I, vorbind despre relația prozatorului cu ideologia și regimul comunist, pune mai mult accentul pe atitudine decât pe traiectoria sa literară. Traiectorie, în paranteză, mai sinuoasă decât lasă să se creadă cele câteva observații naive despre literatura lui Cosașu, din finalul ei.
Scepticii (nu puțini) cu privire la morbul diaristic al autorului Supraviețuirilor se pot liniști: ceea ce avem în față, sub titlul Jurnal, nu sunt niște caiete de atelier abuziv înfățișate drept însemnări intime. În însemnarea care inaugurează anul 1960, cel de-al treilea din acest prim caiet, Cosașu își asumă explicit demersul diaristic: „Trebuie să reiau acest jurnal, cum o fi. Obligatoriu, câteva rânduri pe zi.“ Cu toate că nu s-a ținut de promisiune – jurnalul are mari „salturi“ peste perioade lungi în care nu notează nimic –, lapidara însemnare conține atât dovada intenționalității, cât și o descriere teribil de precisă a condiției sub care scriitorul face aceste însemnări. Acel „obligatoriu“ semnalează limpede conexiunea cu convingerile artistului și cu literatura sa de ficțiune. Care este (spun o banalitate pentru cunoscătorii operei lui Cosașu) o proză suferită și, în același timp, subîntinsă de o înaltă conștiință a scrisului.
Altfel, însemnările care acoperă șapte ani din viața scriitorului sunt, din anumite puncte de vedere, dezamăgitoare. Cosașu notează lapidar, este puțin interesat de viața literară (de care se și ține, profilactic, deoparte) și nu vânează, ca alți diariști, bârfele și cancanurile. Presupun că a ținut jurnal fiind conștient că, la un moment dat, acesta va fi publicat, însă nu pentru succesul de mai târziu l-a scris. Scriitorul nu și-a propus ca, printr-o scriere confesivă, să își îmbunătățească postum portretul în conștiința literară.
Asta nu înseamnă, desigur, că realitatea – realitatea acelor ani grei, trebuie să o spunem – nu pătrunde când și când în jurnal, care ne oferă astfel prilejul de a recupera ceva din ecoul imediat al unor întâmplări. Marele pianist Mîndru Katz rămâne, de pildă, în 1959 la Londra și de acolo pleacă în Israel. Cosașu notează derutant (pentru noi, cei de azi): „7 iunie. Katz a rămas la Londra. O javră stupidă.“ În realitate, în vara lui 1959 încă nu se reluase emigrarea evreilor români în Israel, plana incertitudinea asupra unei eventuale redeschideri a frontierelor, motiv pentru care cei dornici să facă alia profitau de orice ocazie de a ieși din România. Probabil că paraponul scriitorului la adresa muzicianului, dacă nu ascunde o relație personală tensionată, e un ecou invers al propriei opțiuni, de a rămâne în România.
Și Petru Dumitriu rămâne în Germania, în 1960, iar episodul nu scapă neprins în jurnal. Cosașu nu îl stima, pe bună dreptate, pe autorul Cronicii de familie, pariind – dintre contemporani – pe Marin Preda sau pe Teodor Mazilu. În 27 februarie 1959 notează o uluitoare definiție a scriitorului Dumitriu: „Petru Dumitriu – caz interesant al genialității permanent nedemonstrate“, iar în alte rânduri, datate „iunie-iulie [1959]“, ceva încă și mai substanțial: „Suntem sub Restaurație și de aceea Petru Dumitriu nu o să reușească, oricât se căznește. Simt nevoia să i-o spun.“ Nu știm dacă intenția s-a materializat sau, mai probabil, a rămas pentru 67 de ani în paginile unui caiet dintr-un sertar. Însă diagnosticul pus „micului dezgheț dejist“, început imediat după declanșarea ultimului mare proces politic („lotul Pillat-Noica“) și pronosticul asupra destinului creației lui Petru Dumitriu sunt excepționale.
Jurnalul mai conține și alte aspecte care privesc literatura. Cosașu percepe devreme faptul că, sub masca talentului și la umbra unei capodopere (romanul Groapa), Eugen Barbu ascunde un caracter urât și o sete de putere care îl va transforma într-un perpetuu pion în mâinile puterii comuniste, împotriva literaturii autentice. De asemenea, diaristul sesizează printre primii calitatea literaturii dramatice a lui Teodor Mazilu (dar se înșală în privința lui Ion Băieșu, dramaturg și prozator superior lui Mazilu), ca și condiția precară, în epocă, a lui G. Călinescu. Către care privește cu o admirație veche și, în același timp, cu mirarea de a-l vedea pe marele critic, devenit academician, făcând „piruete“ inutile. Îi mai admiră pe Bogza și, cum spuneam, pe Preda, iar acesta din urmă – consultat de Cosașu asupra prozelor cu care revenea în literatură după o scurtă (dar periculoasă) interdicție – rostește observații surprinzător de acute și de precise, în pofida vizibilei încercări de a nu face „pilula“ prea amară. Cosașu, de altfel, nu comentează.
Jurnalul mai conține și câteva mărturisiri literare. Scriitorul, transcriind în jurnal ecoul unor convorbiri purtate cu mama plecată în Israel, declară aici ceea ce bănuiam cu toții. Refuzul său de a emigra ține de pasiunea pentru literatura română și de responsabilitatea pe care și-o asumă pentru destinul culturii și al țării: în fața dezastrului (inclusiv cel produs de comunismul la care aderase el însuși), refuză să dezerteze. Notele privind relația prozei sale cu specia reportajului sunt de mare interes pentru critica literară, ca și cele în care distingem unele situații de viață devenite mai târziu fragmente de ficțiune. La fel de importante – deși prea lungi – sunt comentariile pe marginea unor opere clasice, mai ales rusești, căci ne dezvăluie un mod de a citi literatura care ne sugerează transparent și un mod de a o scrie. În fine, aș mai spune și că fragmentele de „jurnal de creație“, în care Cosașu face schițele unor viitoare cărți, nu s-au materializat, din fericire.
Jurnalul dezamăgește, cum spuneam, din alte puncte de vedere.
Primul este cel politic. E evident că scriitorul – care a aderat la comunism din scârba față de nazism și de aventura legionară și antonesciană a României – a fost printre primii care au înțeles grozăvia din spatele propagandei comuniste. E de apreciat refuzul său de a se despărți de comunism, mai ales după ce el însuși a devenit victima acestuia (cunoscutul scandal al „adevărului integral“). Anumite observații despre natura reală a comunismului ne arată că scriitorul – după cum apăsat scrie Andrei Crăciun – a fost un om cinstit. Însă… e șocantă absența din jurnal a oricărei referiri la suferințele prin care treceau alți scriitori și a celei mai mărunte asumări personale. E admirabil că nu dezertează deși critică regimul, mai ales că la o percheziție jurnalul său ar fi atârnat greu într-o eventuală condamnare. Totuși, o micuță asumare a răspunderii personale (măcar pentru Slăvim Republica Populară Română, din 1952, semnată R. Costin) ne-am fi așteptat să găsim. Adevărurile pe care scriitorul le rostește rămân, însă, șoptite. Poate vom găsi mai mult în caietele următoare.
A doua dezamăgire e de natură filologică. Nu voi insista asupra elementelor pe care le-a semnalat deja Ion Vartic în cronica sa din „Apostrof“, nr. 4/ 2026. Aș mai adăuga doar că se pot identifica prea numeroase erori de lecțiune, iar transcrierea fragmentelor în limba franceză (pe care scriitorul și le nota pentru sine) e cumplită: nu știu, în absența oricărui facsimil care ar fi trebuit să însoțească ediția, dacă ortografia fantezistă e opera scriitorului sau a editorului. Dacă este a textului manuscris, trebuia semnalată și corectată, iar fragmentele trebuiau oricum traduse. În toate, n-ar strica să fie asociat, la volumele următoare măcar, un editor care să fie și filolog, și istoric literar. Ar putea fi îndreptate greșelile de stabilire a textului și ar putea fi decodate unele episoade și personaje care acum sunt inteligibile numai pentru cunoscători.