O scriitoare foarte interesantă în mod special pentru noi, cei din estul Europei, marcați de trauma (colectivă a) comu nismului și de o tranziție dificilă în postcomunism, este Lea Ypi, născută în 1979 în Albania și în prezent profesoară de teorie politică la London School of Economics, care abordează teme predilecte ce țin de filosofia politică, marxism, teorie critică sau migrație. Este autoarea mai multor cărți de teorie politică și deținătoarea unor premii importante în domeniu, cum ar fi British Academy Prize for Excellence in Political Science. Romanul ei (autobiografic, dedicat bunicii sale, Nini) de debut, Free. Coming of Age at the end of History, apărut în 2021 (scris, cum mărturisește, cu o bursă, în pandemie), a propulsat-o rapid ca autoare literară de mare succes și a fost urmat de un al doilea, în 2025, Indignity: A Life Reimagined (ce pornește de la istoria familiei sale, în special aceea, controversată, a bunicii, și se întoarce în trecutul Albaniei, punând în relație memoria familială cu istoria politică europeană, dar și a țării sale de origine). Ambele cărți au fost traduse în românește, Liberă. Un copil și o țară la sfârșitul istoriei, respectiv Dezonoare. O viață reconstituită, și au apărut la Editura Pandora M (2024) și Editura Trei (2026), în traducerea Berthei Savu.
Mă voi opri aici asupra celei dintâi, ce mi se pare a avea o importanță aparte pentru cititorul din România, marcat, într-o formă sau alta (direct sau prin moștenire colectivă) de trauma comunistă. Dacă cititorilor occidentali, Lea Ypi le vorbește (direct în engleză, ceea ce e un avantaj din start) despre comunism într-un mod exterior, cumva exotic, satisfăcându-le curiozitatea pur intelectuală, eventual întărindu-le ideea (occidentalilor stângiști) că în Est socialismul nu a fost aplicat corect (un vechi clișeu occidental, deja), în schimb, cititorilor estici ea li se adresează de-a dreptul emoțional, activând – comparativ – o memorie politică și culturală care a avut multe elemente comune pentru țările comuniste din Europa de Est. Evocând, cu mult umor, cu o tonalitate caldă și melancolică, nelipsită de ironie, copilăria inocentă în comunismul albanez (epoca lui Enver Hodja), Lea Ypi construiește un roman captivant, plin de nerv și inteligență, străbătut discret, dar recurent, de întrebări filosofico-identitare care trădează preocupările profesoarei de filosofie politică, dar nu dăunează deloc calității literare a textului. Practic, romanul său urmărește, ca într-un bildungsroman, formarea protagonistei, de la copilărie la adolescență și maturitate, într-o societate ideologizată și captivă, și o familie care îi ascunde adevărul multă vreme (lucru care o destabilizează și-i afectează ulterior încrederea în ai săi), urmând a i-l revela abia după căderea regimului, după ce tânăra apucase să creadă în șabloanele ideologice servite la școală. Prima ei reacție e o puternică criză de identitate, asociată cu o criză (confuzie) a ideilor în care a crezut: „Dar în decembrie 1990, aceiași oameni care mărșăluiseră să sărbătorească socialismul și pașii făcuți spre înfăptuirea comunismului au ieșit în stradă să ceară sfârșitul lui. Purtătorii lor de cuvânt declarau că singurele lucruri pe care le cunoscuseră în socialism fuseseră nu libertatea și democrația, ci tirania și coerciția. (…) În timp ce priveam consternată ecranul televizorului, unde Secretarul Biroului Politic anunța că pluralismul politic nu mai este ilegal, ai mei au declarat că niciodată nu au susținut Partidul, Partid pe care i-am văzut votându-l întotdeauna, și că nu au crezut niciodată în autoritatea lui. Învățaseră pur și simplu sloganurile și le repetau ca papagalii, ca toți ceilalți oameni, așa cum făceam și eu când rosteam jurământul în fața școlii în fiecare dimineață. Dar aici exista o diferență între noi. Eu crezusem. Fusese tot ce știam. Acum nu îmi mai rămăsese nimic, cu excepția unor mici, misterioase fragmente de trecut, ca niște note solitare ale unui libret de operă pierdut demult”.
În acest moment al adevărului, protagonista află istoria reală a familiei sale și în special a bunicii din partea tatălui, Nini, un personaj remarcabil al cărții (căreia îi e și dedicată), reluat în romanul următor (în urma unor controverse apărute în Albania cu privire la viața bunicii sale, pe numele ei Leman Ypi). Nini (1918-2006) aparține unei familii aristocratice otomane, ai cărei membri au avut funcții la vârf în stat; la douăzeci și trei de ani, vine din Grecia în Albania și se căsătorește cu bunicul protagonistei, fiul socialist al unei mari familii, de asemenea, al cărui tată conduce guvernul colaboraționist al Albaniei. După război însă, istoria nu-i iartă, odată cu instalarea comunismului în Albania, când ambele familii își pierd proprietățile și averile (mulți membri ai lor mor în închisoare), iar bunicul e arestat și va face cincisprezece ani de închisoare, după care nu va mai trăi mult. Așa încât Nini va locui, la bătrânețe, după munci de jos prestate în comunism, împreună cu fiul ei și soția lui și se va ocupa de educația nepoatei. O educație făcută în tăcere și, mulți ani, în minciuna oficială a țării. Interesantă, în cazul acestui personaj extraordinar, este teoria cu privire la libertatea individuală pe care i-o prezintă nepoatei sale, după o viață grea, în care a pierdut aproape totul, dar pe care nu o regretă deloc: „Bunica nu era nostalgică după trecutul ei. Nu avea nicio dorință să se reîntoarcă într-o lume în care familia ei aristocrată vorbea franceza și mergea la operă, în timp ce servitorii care îi pregăteau masa și îi spălau hainele nu știau să scrie și să citească. (…) Își dădea seama de privilegiile cu care se născuse și nu privea cu ochi buni retorica lor de a se justifica. Nu era de părere că apartenența de clasă și conștiința de clasă erau unul și același lucru. Credea că nu ne moștenim opiniile politice, ci suntem liberi să le alegem și că le alegem pe cele care ni se par corecte, nu pe cele mai convenabile sau care ne servesc cel mai bine interesele. «Am pierdut totul», a zis, «dar nu ne-am pierdut pe noi înșine. Nu ne-am pierdut demnitatea, pentru că demnitatea nu are nicio legătură cu banii, onorurile sau titlurile. Sunt același om care-am fost întotdeauna», stăruia ea. (…) Voia să rețin drumul pe care îl parcursese și să înțeleg că era propria autoare a vieții ei: că, în ciuda tuturor obstacolelor pe care le întâlnise pe drum, rămăsese la cârma sorții sale. Nu încetase niciodată să fie responsabilă. Să fii liber, a zis, înseamnă să fii conștient de propriile nevoi”.
Or, libertatea este – așa cum arată titlul – tema centrală a cărții (în strânsă legătură cu identitatea personală): o temă filosofică, la bază, pe care Lea Ypi o tratează pornind de la propria biografie și ajungând, în cele din urmă, la o reflecție istorică și politică mai generală, anume problema libertății în comunism, respectiv în capitalismul liberal. După căderea comunismului – la fel ca în România –, în Albania oamenii au primit libertăți politice și religioase, dar, pe de altă parte, fabricile s-au închis, locurile de muncă au dispărut, iar criza economică a dat naștere multor violențe sociale. „Libertatea” promisă de noua societate venea la pachet cu șomajul, sărăcia, haosul, migrația. Capitalismul și democrația nu produceau automat libertatea pe care oamenii și-o imaginaseră.
Tot ca în România, protagonista înregistrează, cu o ironie amară, persistența aceluiași partid unic deghizat sub o aparență democratică, precum și lipsa condamnării celor vinovați (cu excepția, spune ea ironic, a celor morți) sau, cu o expresie memorabilă, „victoria oamenilor împotriva conceptelor” (e condamnat comunismul, nu și oamenii lui). Ceea ce o deosebește, cred, de scriitorii români este faptul că Lea Ypi chestionează problema libertății inclusiv în sistemul capitalist, ținând cont de faptul că, după ’90, la noi capitalismul tinde să fie idealizat ca alternativă la comunismul totalitar. Or, scriitoarea observă inechitățile sociale și economice din ce în ce mai mari ale capitalismului târziu și, în practica ei universitară, este adepta unui „socialism moral” (cum îl numește ea). Mai trebuie spus, în acest sens, că romanul de față e scris tocmai pentru a răspunde reproșului familiei sale în privința adeziunii ei la stânga de la maturitate.
Liberă de Lea Ypi este un remarcabil roman de debut, scris captivant și cu umor (cu scene de-a dreptul cinematografice), în care tema libertății, dincolo de un filon teoretic subtil, e încorporată cu talent într-o narațiune biografică și literară în același timp. Spre deosebire de abordarea românească a comunismului în literatură, de regulă sumbră și chiar tragică (cu excepții ca Dan Lungu sau experimentalismul optzecist), Lea Ypi aduce o deschidere relaxată a tonului, o anumită seninătate ce contrabalansează melancolia istoriei familiale.