La șapte ani de la primul volum al monografiei C. Stere și contemporanii săi, Victor Durnea a publicat un al doilea, de dimensiuni comparabile. A doua parte a cercetării parcurge viața și opera întemeietorului poporanismului într-o altă epocă istorică, aceea dintre 1915 și 1936, și a căpătat un subtitlu care spune mai multe despre modestia exagerată a istoricului literar decât despre metoda sa. Panouri pentru o viitoare frescă se intitulează tabloul critic al celei de-a două etape, cea mai problematică, din existența lui Stere, în care tribulațiile omului public au fost parțial compensate de reușitele literare ale scriitorului.
Pentru citi torul mai puțin familiarizat cu ceea ce G. Călinescu nu mea „istoria literară auxiliară“, se cuvine să reamintesc că Victor Durnea este autorul monumentalei ediții C. Stere, pe care a îngrijit-o sub auspiciile Academiei Române (scrierile literare), respectiv, ale Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași (publicistica). Tot pentru cititorul mai puțin familiarizat cu terminologia călinesciană, trebuie să precizez că îngrijitorul acestei ediții nu ilustrează ipostaza detestabilă a vânătorului de fleacuri documentare, ci pe cea superioară, pe care Călinescu o prețuia cu atât mai mult, cu cât e rară la noi, a istoricului literar de vocație. În cadrul ediției C. Stere, Victor Durnea a stabilit textul de bază al operei autorului – mutilat, cu câteva decenii în urmă, de intervențiile cenzurii – și, totodată, a recuperat sute de pagini pierdute în paginile revistelor la care acesta a colaborat. În special textele din Viața românească „ascunse“ sub pseudonime mai puțin transparente s-au adăugat unei opere publicistice impresionante prin anvergură și tulburătoare prin amprenta intelectuală a scriitorului. Aparatul critic al acestei ediții, de proporții masive el însuși, constituie un „laborator“ indispensabil al cunoașterii operei lui Stere și a istoriei pe care acesta a străbătut-o, dintr-o postură de combatant ireductibil.
Partea a doua a monografiei C. Stere și contemporanii săi continuă, în aceeași notă ca volumul întâi, investigarea arcanelor personalității tumultuoase a mentorului poporanist. De data aceasta, cum spuneam, în împrejurările complicate ale Primului Război Mondial, ale Marii Uniri și ale existenței sale publice după 1918, Stere a fost, cel puțin la o privire superficială, un „germanofil“. Ca atare, a fost supus în perioada neutralității (1914-1916) unei campanii susținute de defăimare, fie de către cei care credeau în victoria Antantei, fie de către adversarii mai vechi, care profitau acum de impopularitatea crescândă a opiniilor preopinentului lor. După 1918, ca toți cei percepuți a fi fost „germanofili“, scriitorul a fost marginalizat, iar omul politic a fost tratat cu neascunsă ostilitate. Abia publicarea romanului În preajma revoluției, începută în 1932 cu primele două volume (Smaragda Theodorovna și Copilăria și adolescența lui Vania Răutu), l-a readus în prim-plan, poate și ca urmare a acțiunii critice a lui G. Călinescu, care a intuit mai bine ca oricine altcineva anvergura personalității „trădătorului“ Stere, cum i se spunea pe atunci.
Cel dintâi merit al monografiei lui Victor Durnea îl constituie intuiția deplină a acestei personalități. Deși excursul critic este organizat cronologic și lipsește clasica distincție dintre viață și operă, istoricul literar operează cu o percepție sigură a unității organice a personalității lui C. Stere. Personalitate în care locul central nu este ocupat nici de ipostaza scriitoricească – în pofida meritelor acesteia, deopotrivă istorice și artistice –, nici de cea politică – deși rolul lui Stere în câteva evenimente istorice esențiale pentru națiunea noastră nu poate fi ignorat. Elementul central al figurii lui Stere îl constituie propensiunea sa către expresia publică a convingerilor cu privire la binele public, propensiune care face ca atât artistul, cât și omul politic să-și găsească un vad comun în publicistică. Victor Durnea a citit, desigur, tot ce a scris C. Stere și (aspect deloc neglijabil) tot ce s-a scris în epocă împotriva, în favoarea sau despre ce a scris personajul său. Din această cunoaștere aprofundată a dedesubturilor vieții și a subsolurilor epocii se alimentează o descriere neutră, dar convingătoare, a devenirii autorului investigat.
Volumul al doilea începe, sugestiv, cu preambulul transformării lui C. Stere din „marea speranță“ a neoliberalismului românesc în „trădătorul Stere“: este vorba despre episodul convulsionat al neutralității României. Intitulat Prăbușirea unui rector, primul capitol investighează cu o reală savoare a amănuntului documentar împrejurările – demult uitate – ale plecării scriitorului din fruntea Universității din Iași. Împrejurări legate, cum altfel?, de poziția sa distinctă (și lucidă, trebuie să o spunem) în cadrul dezbaterii cu privire la poziția României față de Marele Război și față de cele trei provincii românești încă ocupate: Transilvania, Bucovina și Basarabia. Intuițiile fine ale lui Victor Durnea scot la iveală, dintre rândurile publicisticii lui Stere, contradicțiile unei personalități neîndoielnic organice, însă nelipsită de fisuri. Poate că poziția sa „germanofilă“ să fi fost rezultatul cunoașterii îndeaproape a marelui pericol rus și al spaimei ca Basarabia să-și piardă caracterul românesc dacă nu este mai repede readusă la patria-mamă. Poate că publicistica sa în favoarea unei politici cel puțin prudente față de o Antantă care în 1915-1916 era perdantă pe toate fronturile să se fi alimentat din înțelegerea – unică în presa românească – a resorturilor ascunse ale panslavismului și ale tentativelor acestuia de a sufoca România. Însă vecinătățile sulfuroase ale unor agenți publicistici germani și austrieci nu au putut fi evitate, ceea ce a avut (în atmosfera tot mai tensionată de dinaintea intrării țării noastre în răz boi) consecințe indelebile asupra imaginii publice a lui C. Stere. „Prăbușirea recto rului“ a anunțat prăbușirea prestigiului public al intelectualului și omului politic, de după Marea Unire.
De acest dezastru de imagine nu l-a ferit nici acțiunea sa politică în cadrul unirii Basarabiei, aspect abordat în capitolul C. Stere și unirea Basarabiei cu România. Trebuie spus că avem aici, probabil, cea mai bună și mai precisă descriere a contribuției scriitorului la acest act istoric atât de însemnat. Victor Durnea nu cade nici în ispita de a vedea în Stere pe „autorul“ Unirii, nici în cea de a-i diminua meritele, sub pretextul „necesității istorice și sociale“ a acestui eveniment, așa cum din păcate cam face Z. Ornea în monografia sa Viața lui C. Stere (1989, 1991). În viziunea monografului său, sosind în martie 1918 la Chișinău, Stere a fost omul potrivit la locul potrivit și, totodată, unul dintre puținii care, în avalanșa de discursuri sforăitoare și de ezitări camuflate, tipică unei perioade de criză, a făcut ceva concret pentru a îndemna elita politică basarabeană către demersul național firesc. Este uluitoare, la acest capitol, minuțiozitatea cu care Victor Durnea „desfoliază“ presa din epocă, dezvăluind pas cu pas – nu cu ambiția, dar cu finalitatea sintezei – resorturile din spatele gesturilor personajului său, ca și ale contemporanilor cu care personajul a interacționat.
Următoarele două capi tole ale monografiei sunt consacrate publicistului, respectiv, oratorului politic C. Stere și prin ele pătrundem în arcanele perioadei celei mai întunecate din viața scriitorului: cea de după 1918, când Stere devine „trădătorul Stere“. Evidențierea rolului central pe care îl are, în configurarea personalității sale, exprimarea publică a convingerilor îi permite lui Victor Durnea să confere portretului istorico-literar al lui Constan tin Stere acea coerență care nu este nici mască, nici mozaic. Prin intermediul monografiei, îl vedem pe C. Stere mișcându-se organic într-o epocă în care locul care i-a fost rezervat a fost unul ingrat și despre care, la drept vorbind, istoria noastră literară încă nu a scris cum se cuvine.
Toate acestea servesc drept excelent fundal pentru ultimele două capitole, consacrate personalității artistice a lui Stere, scriitor interesat deopotrivă de creație și de reflecția teoretică pe marginea acesteia. Victor Durnea ne furnizează aici o magistrală de/reconstrucție a textului fundamental În preajma revoluției, căruia îi identifică sursele reale și elementele de creație, reperele autobiografice și inserțiile ficționale, într-o lectură totală a acestui roman care, la rândul său, a aspirat să fie total. Deconstrucția este un model de măsură critică și de admirație convertită în cunoaștere și sobră evaluare.
C. Stere și contemporanii săi. Panouri pentru o viitoare frescă este, desigur, mai mult decât promite subtitlul modest. Fără parapon la adresa înaintașilor în exegeza vieții și operei lui Stere – în special a lui Z. Ornea, reper consultat constant –, Victor Durnea ne propune simultan o revizuire de proporții a canonului și un nou tip de abordare monografică a unui scriitor clasic.