Privesc cu admirație autorii de proză scurtă și recunosc că multe dintre romanele românești, chiar dintre cele mai admirate, sînt în realitate colecții de povestiri sau cel mult nuvele (mă gîndesc la Adam și Eva, Groapa, Cronică de familie și la altele). Aceasta nu scade meritul autorilor. Din păcate, producătorii de proză, în vasta noastră literatură contemporană – vastă pe orizontală, puțin adîncă pe dimensiunea perpendiculară – arareori mă bucură. Este meșteșugul de lăudat al scriitoarei și traducătoarei Maria-Gabriela Constantin de a mă face să-i citesc cele 14 povestiri, din volumul apărut la Editura Eikon cu titlul global Cehov e de vină, și sofisticatele cuvinte de însoțire, de pe copertă, ale scriitoarelor Constantina Raveca Buleu și Hanna Bota.
Am descoperit cu plăcere și cu oarecare contrarietate povestirile autoarei în sensul în care, citindu-le, mi-am spus foarte des pe parcursul lecturii: „eu nu aș scrie așa ceva“. Maria-Gabriela Constantin este o povestitoare cu scriitură elegantă, rafinată, care mobilizează numeroase cunoștințe din domeniile literaturii și artei. Subiectele sale sînt mai ales din zona aceasta, fără a fi exclusiv artistice sau livrești. Textele nu urmează nici pe departe schema desfășurării unei povestiri clasice, seamănă mai mult cu niște poeme în proză deși se poate reconstitui o „acțiune“.
Povestirea așezată cu evident schepsis cea dintîi este Conducătorul de cvadrigă. În primul rînd, pentru că este dintre cele mai bune, apoi pentru că ea face o deschidere clară, enunțînd ce vom citi. Este o demonstrație de erudiție în domeniul artelor, al istoriei concomitent, și de pricepere hermeneutică. Ea pornește de la statuia cunoscută a unui heniokhos, descoperită la Delphi și datată prin 470 înainte de Hristos. Personajul contemporan, Isabela, deține o copie a concurentului la o cursă de cvadrige. Una redusă, originalul din bronz fiind în mărime naturală, copie pe care a așezat-o pe birou și despre care și-a scris teza de doctorat. Ni se enunță că vom avea acces într-o lume cu personaje educate, cu oameni fini și complecși, care pot evada chiar și din realitate pe porțile artei, la care dețin cheile potrivite. Ei călătoresc cu lejeritate în spațiu, dar și în timp, noțiunea acestuia fiind relativă pentru cei dotați cu imaginație. Și celelalte povestiri sînt construcții similare.
Realizarea cea mai lungă și mai elaborată, o nuvelă de vreo 40 de pagini, este cea care dă titlul volumului. Este concepută ca un (micro)roman, cu capitole purtătoare de titluri individuale, și este în nota generală a celorlalte le completează, și totodată se înconjoară cu ele precum o planetă cu sateliții săi, proveniți din aceleași substanțe. În centrul povestirii se află „Casa din strada Franklin“: este chiar titlul primului capitol după trei pagini introductive. Personajul Zamfira ajunge acolo, unde locuia noua ei prietenă Sabina, fără a cunoaște detaliul că despre acea casă știau „toți“ din București și „[despre care] se zvonea în cercurile de prieteni, prin berării și parcuri, [și] circulau nenumărate istorisiri“. Desigur, acei „toți“ provin, înțelegem într-o clipă, dintr-un anumit „milieu“. Nu auziseră de casa din strada Franklin „toți“ lumpenii sau vatmanii.
M-a amuzat foarte tare că eu însumi am auzit despre acea casă (acțiunea se petrece înainte de Revoluție), ba am și fost de multe ori în ea, înainte și după evenimentele decembriste, și chiar am cunoscut-o pe cea transfigurată în carte drept „Sabina“. Hotărît lucru, Bucureștiul are mitologia lui, accesibilă unor „connaisseurs“ și mai obscură pentru venetici. Casa din Franklin era un loc suficient de incitant și misterios, un fel de La Țigănci. Sînt aproape sigur că Maria-Gabriela Constantin, dacă va citi aceste rînduri, va aprecia apropierea.
Independent însă dacă au urcat sau nu pe treptele înalte (la propriu) ale casei din Franklin (azi o banală braserie „de fițe“), cititorii vor avea o lectură agreabilă, enigmatică, fără fantasticul cam brutal al faliilor de timp ale lui Mircea Eliade. Universul prozatoarei e mai evanescent, umbrele mai diafane, psihologiile eroilor, mai mult eroine, este subtil și aflat „sub pecetea tainei“. Am surîs la lectura povestirilor și la titlul jucăuș-peremptoriu Cehov e de vină, el care a murit „par délicatesse“ acum peste 80 de ani, dar a rămas vinovatul de serviciu pentru o anumită atmosferă! Mi-am spus că Maria-Gabriela Constantin le întoarce frumos din condei și, încă o dată, că eu nu aș scrie așa. Fiecare are însă drumul lui, prozatoarea și-l pavează bine pe al său, acum, la a patra carte. Cu acest gînd m-am întors la povestirile mele favorite, la Jo Nesbø, dar pe fundalul minții au ajuns să-mi stăruie versurile lui Brumaru: „rochie cu falduri mov,/ mi-e urît și mi-e Cehov“. E ceva!