Studiul operei critice a lui Perpessicius
ar putea fi direcționat în jurul a două
perspective, jalonate de Eugen Simion
și Nicolae Manolescu. Primul afirmă
că, adept al impresionismului, Perpes –
sicius refuză orice doctrină: „Sincronis –
mul, diferențierea sunt legi care n-au pentru el nicio
semnificație. Singurul criteriu este acela al artei […]”
(„Perpessicius și lectura simpatetică”, prefață la
Perpessicius, Mențiuni critice, antologie de Eugen
Simion, București, Editura Albatros, 1976, p. VII).
Cel de-al doilea subliniază însă o dualitate: „Raționa –
lis mul lui galic, educat la școala rococoului stilistic,
se complace în ceremonii bizantine. Perpessicius
este […] un european, un occidental, dar care a avut
[…] gustul oriental, levantin, al întortocherii stilis –
tice. Acesta e paradoxul: un gust amar și dezamăgit
pitit sub un maxim protocol al admirației.” (Istoria
critică a literaturii române, Editura Cartea Românească,
București, 2019, p. 769).
Înclin să dau dreptate lui Nicolae Manolescu,
deoarece, sondând adâncimea stilistică a operei, el
sesizează că absența unei orientări sistemice nu
presupune lipsa unei conștiințe critice. E drept,
Eugen Simion recunoaște, tangențial, că, în rarele
sale atitudini polemice, criticul este „ceremonios,
retractil la modul oriental” (Dicționarul scriitorilor
români, coord.: M. Zaciu, M. Papahagi, A. Sasu, vol.
III, M-Q, Editura Albatros, București, 2001, p. 681),
dar el vede aici mai curând o trăsătură a amenității,
o prelungire a operei analizate, pe care o semnalase
deja în prefața de mai sus: „În foiletoanele lui
Perpessicius trebuie să căutăm mai puțin judecăți
critice ferme cât o proză artistică grațios erudită,
tăiată totdeauna cu grijă, arborescentă […].” (p. XXI).
Nicolae Manolescu merge mai departe, asociind
componenta răsăriteană occidentalismului și
incluzând astfel, implicit, și sincronismul. Cert este
că, pentru Perpessicius, critica sincronă oferă satis –
facții mai mari decât cea diacronică.
Deși Eugen Simion susține că sincronismul
nu a avut nicio semnificație pentru autorul Mențiu –
nilor critice, o analiză a textelor sale arată că, pentru
Perpessicius, imitația pare să se manifeste din afară
înăuntru (ab exterioribus ad interiora), de la formă la
fond. El înțelege că formele importate din Occident
au capacitatea de a stimula fondul autohton. O
asemenea permisivitate își poate avea o explicație
și în date ce țin de biografia sa. Cosmopolit
asemenea spiritului orașului dunărean Brăila,
din care provine, criticul își afirmă imparțialitatea
porto-franco în fața cărților, respingând sectaris –
mul etnic și ideologic. Spre exemplu, este demnă
de reținut deschiderea sa față de scriitorii evrei în
perioada ascensiunii naționalismului extremist. În
articolul „Numerus clausus în literatură”, el răspunde
celor care criticau prezența acestora în Antologia
poeților de azi, întocmită împreună cu Ion Pillat: „Nu
putem exclude pe un poet care, în loc să se consacre
negustoriei, se sacrifică poeziei și-și pierde tinerețea
ucenicind în atelierele limbii românești […].
Naționalitatea artistului interesează mai puțin.”
(Perpessicius, Cărți noi. Cronici radiofonice 1929-1947,
ediție critică de Valeriu și Sanda Râpeanu, Casa
Radio, București, 2014, p. 296). Pentru el, România
este patria oricui scrie în limba țării, iar criteriul
estetic constituie singura carte de identitate valabilă.
Aceasta nu-l împiedică pe critic să observe
defazajul dintre intențiile de sincronizare și realitățile
autohtone. Referindu-se la Sadoveanu, el remarcă
fenomenul occidentalizării de suprafață: „Împrumu –
tăm nu numai cel mai recent tip de automobil, […]
dar și câte ceva din moravurile de inimă și de suflet
[…]. Desigur, n-am ajuns încă la asimilarea desăvârșită
a acestor norme, cu mult prea noi pentru orientalis –
mul nostru. Țara și literatura, care n-au ajuns încă
să dea cinstirea cuvenită […] lui Mihai Eminescu,
nu se pot lăuda să practice comandamentele acestea
elementare.” (ibidem, p. 114). Observațiile acestea
confirmă intuiția lui Nicolae Manolescu potrivit
căreia sub „protocolul admirației” se ascunde gus –
tul amar al criticului, care constată că „orientalismul
nostru”, înțeles ca inerție tradiționalistă, împiedică
asimilarea organică a formelor apusene. Nemulțu –
mirea față de rezistența la punerea în cauză a
specificului reiese din afirmația: „Nu ne place să
vedem că suntem mai proști decât alții, pentru aceea
nu ne întovărășim bucuros cu cei mai cuminți decât
noi.” (ibidem, p. 180).
Într-un dialog imaginar cu sine însuși se
dezvăluie tentativa de desprindere de Orientul
zgomotos: „Deschide ochii și sufletul, dar astupă-ți
urechile. Zgomotul distrage. […] Dar pentru ce nu
se oprește lumea în Orient? Ai uitat de pisica aceea
acrobată care a întrerupt circulația […]? Când a
coborât de pe acoperiș, lumea s-a risipit ca și cum
nu se întâmplase nimic.” („Jurnal de critic, postum”,
în Mențiuni critice, ed. cit., p. 229). Neatras de simple
curiozități (pisica acrobată), criticului îi place să
lucreze în liniște. Iar atunci când actualitatea îl
dezamăgește, se refugiază în istoria literară,
autoironizându-se din postura „băcanului literar”
(Cărți noi. Cronici radiofonice 1929-1947, ed. cit., p. 161)
care apreciază mărfuri perisabile. Munca filologică
pe manuscrisele eminesciene înseamnă o edificare
de sine și pare dedicată înălțării unei catedrale a
spiritului occidental pe pământ răsăritean. În acest
fel rezolvă Perpessicius problema formelor fără fond.
Miza sincronizării se joacă și pe axa internă,
nu doar pe cea externă (Paris- București). Perpessicius
susține descentralizarea literaturii noastre, care
„este astăzi o stare de fapt, […] una din condițiile
fecunde ale perspectivelor ei de viitor”. (ibidem, p.
436), dar respinge regionalizarea ei îngustă bazată
pe criterii geografice sau etnografice. Comentând
eșecul unei antologii regionale, notează: „Înainte
de a fi din cutare sau cutare comună […] antologizatul
trebuie să fie poet. […] regiunile dinlăuntrul graniței
dacice sunt foarte puțin deosebite între ele și […] se
poate vorbi de o unificare literară […]. Oltenia evocată
de indiferent ce scriitori […] în peisajul și în istoria
ei – iată ceea ce ar fi fost o adevărată antologie
regionalistă […] în locul atâtor ghirlande artificiale
[…].” (ibidem, pp. 60-61). Pentru critic, specificul
aparține mai curând creației estetice decât unui dat
geografic sau etnic.
Interesul său față de sincronism se vădește și
în apărarea simbolismului sau chiar a avangardei.
Criticul îi recunoaște lui Ovid Densusianu meritul
racordării la Occident prin activitatea la revista Vieața
nouă, considerând că evoluția lirică de la simbolism
la cerebralitatea operei lui Ion Barbu sau Tudor
Arghezi „este a se datora fără îndoială și dlui Ovid
Densusianu”. (ibidem, p. 192). Raportarea la modelele
apusene nu înseamnă epigonism: „Departe de a fi
o scădere, potrivirea aceasta de cadență în pasul
Apusului este, dimpotrivă, o stimulare de energii și
o metodă de mai justă prețuire a propriilor noastre
valori.” (ibidem, p. 143). Spre deosebire de E. Lovinescu,
care făcea înhumări în „cimitirul sămănătorist”,
Perpessicius este adeptul unui „centrism estetic”,
cum îl definește Gabriel Dimisianu, care citează un
pasaj revelator scris de critic despre riscul dogmatizării
estetice: „Dacă există un cimitir, mai curând o groapă
comună, a semănătorismului, în aceeași măsură există
și o groapă comună a modernismului.” (Repere, Editura
Eminescu, București, 1990, p. 94).
Această orientare vest-europeană se regăsește
și în analiza prozei românești. Apărându-l pe Sadoveanu
de reproșurile de monotonie, Perpessicius propune
o paralelă cu Balzac, arătând cum prolificitatea și
succesul de public pot deforma receptarea critică:
„«Întotdeauna aceleași calități, întotdeauna aceleași
defecte» – iată formula pe care, într-o variantă sau
alta, o reluau și și-o treceau unul altuia pontifii
literelor de atunci. E formula ce se aude, nu rareori,
și la adresa vastei producțiuni literare a dlui Mihail
Sadoveanu, cu toate că, încă de pe acum, procesul
de lămurire și de justă valorificare a scriitorului
moldovean a început să-și vădească efectele.” (Cărți
noi. Cronici radiofonice 1929-1947, ed. cit., pp. 518–519).
În acest fel, criticul scoate opera lui Sadoveanu din
izolarea provincială și o așază sub semnul marilor
arhetipuri epice universale. Sincronismul apare ca
o cale cu dublu sens: pe lângă importul de modele,
Perpessicius salută și exportul cultural (conferințele
lui N. Iorga la Sorbona), acordând importanță și
traducerilor din clasici, înțelese drept „altoiuri”
(ibidem, p. 502). Fără infuzia constantă a clasicității
și fără dialogul cu formele consacrate ale universalității,
o literatură riscă să se usuce de la rădăcini. După
aceste necesare excursuri în spațiul vest-european,
criticul resimte nevoia reînrădăcinării: „Să ne
întoarcem acum, din călătoria aceasta exotică, pe
haturile noastre de baștină.” (ibidem, p. 230). O astfel
de navetă continentală definește însăși esența metodei
sale critice.
Modernitatea lui Perpessicius
se vădește și prin lectura aplicată,
apropiată de ceea ce va fi numit
ulterior critica de identificare și
plăcerea textului. Actul lecturii
începe cu îndoiala metodică
și se încheie cu incertitudinea asumată, deoarece
este influențat de conștiința relativismului: „…dacă
vicleanul Ulise putea să fie nesigur pe sine și de
ispitirea sirenelor, cu atât mai mult noi […]. De unde
acel inevitabil relativism cu care vom corecta strictețea
acestor postulate.” (ibidem, p. 59). Tocmai relativismul
îl ferește de orice închistare. Busola sa rămâne intuiția
interpretativă, care îl călăuzește printre stâncile
extremelor ideologice ale literaturii.
Substratul moral al criticii sale arată că
Perpessicius preferă demonului imposturii Belfegor
scutul rațional al înțeleptei Minerva. Fire raționalistă,
el practică foiletonul printr-o metodă critică indiferentă
la ideologic. Spirit disputat între sincronism și
diferențiere, el și le asumă pe amândouă, demonstrând
că orice operă literară este simultan determinată
istoric și individual, dar și de soarta în posteritate:
„…dincolo de granița asta terestră e posteritatea.
[…] Ziua judecății ne va afla pe fiecare la mesele
noastre de brad, despuiați de orgolii, cu vraful de
cenușă alături, care cât am ars și mai ales cum am
ars. […] Posteritatea nu se înșală.” (Mențiuni critice,
ed. cit., p. 231). Istoria literară rămâne o mesageră a
judecății de apoi critice: „Timpul este un admirabil
selecționar […]. Posteritatea s-a dovedit întotdeauna
mai generoasă și mai dreaptă decât prezentul.” (Cărți
noi. Cronici radiofonice 1929-1947, ed. cit., p. 442).
Originalitatea lui Perpessicius constă, în primul
rând, într-o etică a lecturii care transformă actul
critic într-un exercițiu de luciditate. Admirația nu
exclude discernământul, iar deschiderea europeană
nu știrbește atașamentul față de valorile propriei
culturi. Perpessicius ar fi putut spune, în spirit
lovinescian: „Sunt cronicar și editor. Nimic mai
mult, dar nici mai puțin decât atât.” Cred că în aceasta
constă lecția lui critică: acomodarea curtoaziei
bizantine cu rigoarea spiritului vest-european.