I.
Aveam probabil vreo 16 ani cînd am asistat, în centrul Aradului, lîngă fosta clădire a Poștei, la o scenă de amintirea căreia n-am izbutit să mai scap, chiar dacă m-am străduit de multe ori să mi-o scot din minte: un băiat de vreo 10 ani înainta pe trotuar, în patru labe, de parcă ar fi fost un crab uriaș, acompaniat de psalmodierile unei femei care încerca să profite de nenorocirea lui stîrnind mila trecătorilor. La început, nu reușeam să înțeleg cum se mișca sărmanul copil, ceva mi se părea dizarmonios în gesturile lui, mă întrebam dacă nu cumva o parte a corpului său rămăsese inertă în urma unei paralizii și trebuia urnită cu eforturi cumplite pentru a-i permite să nu rămînă complet imobil. Abia după ce mi-am făcut curaj și am îndrăznit să-l privesc, încercînd să ignor sunetele aproape insuportabile pe care le scotea femeia ce pretindea că e mama lui, povestindu-i în versuri viața chinuită, cu dorința evidentă de a le stoarce bani oamenilor impresionați de tragedia trăită de el, mi-am dat seama că băiatul acela părea să prezinte o anomalie fiziologică, fiindcă avea ambele picioare întoarse pe dos, cu genunchii spre spate și călcîiele spre față. Fiecare metru pe care-l cîștiga părea pentru el un supliciu, iar bocetul sinistru care-i acompania truda mă făcea să vreau să-mi astup urechile sau să o iau, pur și simplu, la fugă. M-am îndepărtat îngrozit, fără să înțeleg ce accident înfiorător îl transformase astfel, împiedicîndu-l să se miște asemenea copiilor de vîrsta lui. Aveam senzația că i se șterseseră trăsăturile omenești și fusese transformat, dintr-un capriciu de neînțeles al naturii, într-un soi de amfibian, iar asta îmi dăsea o senzație de rău organic, îmi provoca o repulsie imposibil de stăpînit.
Abia la ceva vreme după acest episod care mă tulburase puternic, am aflat că băiatul pe care-l văzusem nu fusese victima unei boli și nici nu suferise vreun accident groaznic – mi s-a spus că el fusese, pur și simplu, schilodit cu bună știință pentru a fi transformat într-o ființă ce stîrnește compasiune și le aduce astfel bani acelora care îl exploatează. Trebuie să mărturisesc că o asemenea posibilitate nu-mi trecuse prin minte, fiindcă nu-mi imaginasem că oamenii pot să facă răul cu o asemenea lipsă de inhibiție și numai din dorința de a cîștiga cît mai mulți bani, fără să țină seama de suferințele pe care le provoacă. Auzisem despre adevărate rețele de cerșetori care cuprindeau ologi, femei însărcinate, orbi, ciungi, copii, bătrîni sau săraci cu duhul, dar era pentru prima dată cînd aflam că existau oameni care nu se mulțumeau doar să profite de nenorocirile altora, trimițîndu-i pe stradă și exhibîndu-i ca la circ, ci erau gata să-i mutileze fără nici o remușcare pentru a-și spori contingentele de estropiați și a-și mări astfel profiturile.
II.
Așa cum scrie Gibbon, folosindu-l ca sursă pe Dio Cassius, Plautianus, prefectul pretoriului al lui Septimius Severus, a ordonat castrarea a o sută de cetățeni liberi luați la întîmplare de pe stradă doar pentru ca fiica lui, la nunta cu fiul împăratului, să fie escortată de o suită de eunuci precum o regină a Orientului.
III.
Conform spuselor eunucului Yu Chunhe, Liu și Bi, castratorii oficiali ai Curții Imperiale chineze în ultimii ani ai dinastiei Qing, erau obligații să furnizeze, în fiecare an, 320 de castrați. Ei păstrau cu grijă organele genitale pe care le îndepărtaseră, știind că, după o vreme, clienții lor urmau să revină ca să le răscumpere pentru a celebra o ceremonie funerară în onoarea lor. Procedînd astfel, ei aveau certitudinea că vor renaște întregi, iar nu mutilați.
Dacă mulți dintre eunuci aveau o viață precară și plină de umilințe, cei care reușeau să ocupe poziții de vîrf în ierahia de la curte duceau o existență luxoasă și lipsită de griji. Yu Chunhe vorbește despre unul dintre capriciile lor, pasiunea pentru cîini: „Marii eunuci locuiau în apartamente somptuoase, mobilate luxos și magnific decorate. Ei dispuneau, în medie, de treizeci de servitori alocați propriei lor persoane, precum și de alții care se ocupau de cîinii lor, căci aveau mania de a crește pechinezi. Fiecare dintre potăile lor avea cel puțin unul sau doi valeți pentru a le face toaleta, a-i plimba și a le da de mîncare. Și dacă tatăl meu și-a petrecut toată viața hrănindu-se cu turte de porumb, cîinii marilor eunuci făceau nazuri în fața farfuriilor pline cu ficat, pește sau creveți.“
IV.
Oamenii n-au luat niciodată în seama ideea că omul ar putea să fie un scop în sine și s-au folosit întotdeauna de semenii lor în modurile cele mai josnice și pline de cruzime. Existența sclaviei a fost justificată cu argumente sofisticate de către unii dintre cei mai importanți filosofi, fiind socotită o necesitate. În unele împrejurări, oamenii au fost utilizați drept carne de tun, fiind aruncați în luptă și obligați să moară fără a avea dreptul de crîcni în numele intereselor cel mai adesea obscure ale principilor lor. Alteori, au fost întrebuințați ca forță de muncă, fiind obligați să trudească asemenea unor animale de povară pentru a aduce prosperitatea stăpînilor lor. Însă s-a întîmplat de multe ori ca puternicii zilei să se fi slujit de ei nu doar pentru a-și satisface orgoliul sau pentru a-și dovedi grandoarea, ci și pentru a lupta împotriva inamicului lor cel mai greu de învins, plictiseala, despre care Pascal știa destule: „Ennui. – Rien n’est si insupportable à l’homme que d’être dans un plein repos, sans passions, sans affaire, sans divertissement, sans application. Il sent alors son néant, son abandon, son insuffisance, sa dépendance, son impuissance, son vide. Incontinent il sortira du fond de son âme l’ennui, la noirceur, la tristesse, le chagrin, le dépit, le désespoir.“
Nu oricine putea să fie de ajutor în această bătălie de uzură dusă împotriva plictiselii. Arta, dansul, vînătoarea, hîrjonelile erotice erau mijloace valoroase într-o asemenea luptă, însă se dovedeau neîndestulătoare, fiindcă timpul rămas la dispoziție se dovedea mereu greu de umplut. Era nevoie de lucruri și ființe neobișnuite care să frapeze imaginația și să stîrnească uimire, trezind atenția și menținînd-o tocmai grație rarității lor. Femeia cu barbă, siamezii, giganții, piticii, nebunii stîrneau entuziasmul mulțimilor și fascinația principilor. Jean Céard observă că „Monstruozitatea, oricum ar fi, începe din momentul în care natura se îndepărtează de cursul său obișnuit; însă această îndepărtare – această extravaganță, dacă putem spune așa – nu este o ratare, un eșec, o greșeală. Oricît de urît ar fi monstrul, el împărtășește cu toate celelalte creații o funcție comună. Aceea de a provoca uimirea, admirația. Din acest motiv el este în primul rînd res mirabilis, miraculum. Într-adevăr, toți autorii subliniază următorul fapt: curiozitatea – autentica curiozitate, cea care urmărește contactul aspru cu lucrurile – este, la om, extrem de ușor de tocit. Tocmai de aceea, monștrii au chiar funcția de o trezi, de a o excita în mod constant“.
Însă pentru că monștrii nu se găsesc pe toate drumurile, au existat destui oameni plini de ingeniozitate și complet lipsiți de scrupule care s-au gîndit că lucrările extravagante ale naturii ar putea fi copiate pentru a satisface nevoia crescîndă de asemenea ființe neobișnuite, permițîndu-le în acest fel să-și umple buzunarele. Ei au ajuns la concluzia că, printr-o muncă perseverentă de deformare, în care nu trebuia să intervină niciun fel de compasiune pentru suferințele îndurate de ființele supuse unui asemenea experiment, oamenii obișnuiți ar putea fi transformați în monștri.
În vreme ce erudiții vremii se cufundau în tot soiul de tomuri bizare și recurgeau la felurite operațiuni alchimice în încercarea de a crea homunculuși, în vreme ce legendele evreiești povesteau despre rabini capabili să aducă la viață Golemul, au existat oameni cu mai puțină învățătură care au hotărît să facă bani din satisfacerea capriciilor principilor. Ei nu își propuneau să creeze oameni, rivalizînd astfel în mod vinovat cu Creatorul universului, ci se mulțumeau să-i transforme pe oamenii existenți în conformitate cu gusturile celor puternici, oferindu-le acestora nebuni de curte, pitici, oameni cu glas de cocoș sau castrați. Fiindcă această marfă avea mare trecere, ei erau pregătiți să o ofere.
În Le sceptre et la marotte. Histoire des fous de cour, Marcel Lever susține că ar fi existat „des centres d’«élevage» de fous“ și că diverse mărturii ne conduc spre concluzia că fusese descoperită o metodă infailibilă de a-i face să-și piardă mințile pe aceia aleși pentru a deveni nebuni de curte – erau împiedicați să doarmă timp de 11 zile și 11 nopți, fiind supravegheați permanent, gîdilați, ciupiți și înțepați de îndată ce încercau să închidă ochii. Această îngrozitoare formă de tortură care ducea la nebunie amintește de felul în care ar fi murit, conform lui Plutarh, regele Perseu al Macedoniei : intrat în conflict, din motive necunoscute, în timpul captivității sale romane, cu soldații ce aveau misiunea de a-l păzi, ar fi fost oprit de aceștia să adoarmă pînă cînd a murit de oboseală.
Existau cel puțin două metode de a crea pitici. În China, unde ingeniozitatea omenească găsise numeroase căi de a ține sub control natura și de a o modela conform celor mai stranii injoncțiuni ale imaginației, copii foarte mici erau închiși în recipiente speciale care nu le permiteau să se dezvolte, menținîndu-le trupul la dimensiuni miniaturale. În Imperiul Roman, copii aleși pentru a fi transformați în pitici erau subnutriți, ajungînd să sufere de rahitism, iar membrele lor erau frecate în mod sistematic cu un tip special de alcool.
Havellock Ellis observă, pe urmele lui Richard Millant, că există patru tipuri de castrare: „It is important to remember that there are different degrees of castration, for in current language these are seldom distinguished. The Romans recognized four different degrees: 1. True castrati, from whom both the testicles and the penis had been removed. 2. Spadones, from whom the testicles only had been removed; this was the most common practice. 3. Thlibiae, in whom the testicles had not been removed, but destroyed by crushing; this practice is referred to by Hippocrates. 4. Thlasiae, in whom the spermatic cord had simply been cu.t.
V.
Joseph Campbell : „La multe popoare, avansate și primitive, clovnii sacri – cărora li se permite în ceremoniile religioase să încalce tabuurile și să interpreteze întotdeauna pantomime obscene – sînt inițiați în ordinele lor prin intermediul unui consum ritualic de murdărie.“
VI.
Citind descrierea cîtorva dintre monstruoasele ritualuri prezentate de Joseph Campbell în Mitologia primitivă, îmi amintesc că pe unele dintre ele le cunoșteam deja din Creanga de aur a lui Frazer. Îmi spun că ele fac manifestă teribila sete de sînge a umanității. Interpretarea mea, care nu concordă cu aceea a specialiștilor în mitologie, e aceea că respectivele ceremonii, de o cruzime aproape insuportabilă, aveau un rol catharctic, eliberîndu-i pe indivizi de pulsiunile lor sîngeroase într-o grandioasă experiență colectivă. Prin trecerea de la ritualurile care presupuneau vărsarea de sînge la tragedia greacă, apoi la misteriile medievale și, în cele din urmă, la teatrul modern, experiența își pierde tot mai mult din intensitate, iar spectacolul ajunge să se adreseze unui public tot mai restrîns. Pulsiunile nu mai sînt satisfăcute printr-o participare la o experiență colectivă covîrșitoare, ele rămînînd să viermuiască necontrolat în psihicul individului pînă cînd devin din nou manifeste, fiind transpuse în act prin faptele criminalului în serie, care se străduiește să imagineze propriile ritualuri sîngeroase pentru a se elibera de fantasmele ce pun stăpînire pe mintea sa. Dacă nu mai există ritualuri colective ce includ o experiență a monstruosului, atunci indivizii dominați de pulsiuni monstruoase încearcă să-și creeze propriile ritualuri private.
VII.
Culturile de vînători, obișnuite cu sîngele, cu doborîrea prăzii, cu uciderea și dezmembrarea animalui pentru a fi transformat în hrană, au ritualuri din care vărsarea de sînge lipsește și din care sînt absente elementele monstruoase, frapante pentru imaginație. În schimb, culturile de cultivatori, cărora le lipsește, în mod obișnuit, tensiunea urmării prăzii, lupta cu fiara, vărsarea de sînge pentru a asigura hrana comunității pun în scenă ritualuri extrem de sîngeroase, în care oamenii sînt sacrificați în moduri terifiante.
Vînătorii se tem de răzbunarea sîngelui și își iau tot felul de precauții magice atunci cînd purcede la urmărirea și uciderea sălbăticiunilor. Exact pe dos, cultivatorii, lipsiți de practica vărsării de sînge, au nevoie de experiențe colective sîngeroase prin care să treacă întreaga comunitate grație unor ritualuri elaborate și dominate de o cruzime sofisticată. Tocmai fiindcă au de a face în mod constant cu sîngele, vînătorii încearcă să-l elimine din imaginarul lor colectiv pentru a se simți protejați de orice atac magic. Cultivatorii, care nu au parte de nici o experiență sîngeroasă în viața lor cotidiană, simt nevoia să-și impregneze imaginarul colectiv cu trăiri paroxistice modelate de ritualuri în care predomină vărsarea de sînge și în care, în cele din urmă, o seamă de membri ai comunității sînt dați morții.
Societățile omenești par să aibă nevoie de sînge pentru a-și consolida solidaritatea: vînătorii ucid animale și experiența le întărește spiritul de grup grație cooperării de care e nevoie în timpul urmării și capturării prăzii, dar și din pricina spaimei superstițioase pe care o încearcă în fața răzbunării sîngelui animalelor omorîte; cultivatorii sacrifică ritualic victime omenești și experiența îi transfigurează pe aceia care participă la ea, făcîndu-i să se simtă mai apropiați de ceilalți membri ai comunității, să se socotească un tot, dincolo de diferențele lor individuale.
Mai tîrziu, războaiele țin locul acestor experiențe, iar sîngele continuă să curgă șiroaie. Cînd războaiele devin mai puțin frecvente, mulțimile participă la execuțiile publice, noi experiențe colective organizate între fascinans și tremendum. Cînd nu mai există nici execuții publice, apar criminalii în serie, care își organizează propriul spectacol privat.
VIII.
În Istoria Evului Mediu, Georges Minois se oprește asupra mutilărilor ordonate de către diverși împărați bizantini pentru a-și scoate din joc potențialii rivali la domnie. Aflăm astfel că, în anul 659, Constantin al IV-lea le-a tăiat nasurile fraților săi, Heraclius și Tiberius, excluzîndu-i astfel de la tron, căci „conform unei simbolistici tipic bizantine, nasul avînd, după toate aparențele, o semnficație sexuală, a-l pierde echivala cu pierderea puterii. Indiferent de subînțelesurile raționamentului, putem astfel să măsurăm diferența de civilizație prin comparație cu francii: barbarii își eliminau ca niște neciopliți rivalii cu lovituri de topor, pe cînd, la Constantinopol, se tăia nasul sau se crăpau ochii, lucru infinit mai rafinat. Dar și mai puțin eficient, întrucît în 695, fiul lui Constantin al IV-lea, răsturnat de pe tron și lipsit la rîndul lui de apendicele nazal, a revenit la putere între 707 și 711, cu o poreclă potrivită: Iustinian al II-lea Nas spintecat“. Și-au mai pierdut nasul, în aceeași perioadă, împărații Leontios al II-lea (695-698) și Tiberiu al II-lea (698-705). Împăratul Constantin al VI-lea (780-797) a poruncit să fie tăiate limbile a patru dintre frații săi, pe cînd celui mai mare dintre frați i-au fost crăpați ochii. El însuși avea să sfîrșească orbit la porunca mamei sale Irina. Cît despre împăratul Teofil Iconoclastul (829-842), acesta s-a arătat plin de cruzime fațî de iconofili, așa cum ne spune același George Minois: „i-a reprimat cu rafinament bizantin: i-a găurit mîinile călugărului Lazăr, care picta icoane, și a imprimat cu fierul înroșit în foc versuri injurioase pe fețele a doi călugări palestinieni“.
IX.
Trupurile oamenilor au fost supuse la numeroase mutilări și deformări rituale care vizau conformarea cu diferite credințe prin modificarea lor. Însă transformarea lor silnică nu s-a făcut numai din motive religioase, ci și, așa cum am văzut, pentru a crea monștri care erau foarte căutați de nobili și principi. În unele cazuri, chiar și trupurile morților treceau printr-un proces de metamorfozare pentru a le face inofensive și a îndepărta orice pericole ce puteau să-i amenințe pe cei vii – e suficient să amintim sigilarea orificiilor cu ceară sau străpungerea cu un țăruș a inimii celor bănuiți de a fi strigoi.
X.
Cei care își mutilează rivalii pentru a-i împiedica să urce pe tron pot să dea uneori greș. Așa s-a întîmplat că Bakaffa, căruia i-a fost tăiată o parte din nas pentru a fi împiedicat să devină împărat al Etiopiei, a ajuns pînă la urmă Rege al regilor. În ciuda oribilei mutilări, el a reușit să domnească între 1721 și 1730. Se spune că, la rîndul lui, Bakaffa ar fi poruncit să i se taie mîna dreaptă fratelui său Yohannes, pe care-l bănuia că urzește o revoltă pentru a-l priva de hlamida imperială. Însă nici măcar această amputare n-a putut să oprească urcarea acestuia pe tron în anul 1769 sub numele de Yohannes al II-lea. Însă dacă Bakaffa a dovedit că-și dorește să fie împărat, remarcîndu-se prin abilitatea cu care făcea față intrigilor urzite de adversari și prin cruzimea cu care pedepsea orice încercare de rebeliune, Yohannes al II-lea, bătrîn și bolnav, n-a arătat nici un fel de înzestrare pentru funcția imperială, cerînd chiar să fie lăsat să renunțe la tron dupa mai puțin de șase luni. Nu i s-a făcut pe plac, iar cel care-l împinsese spre domnie, un aristocrat devenit maestru în cabale politice, a avut grijă să fie imediat otrăvit.
XI.
În cartea sa despre Ecaterina cea Mare, Henri Troyat face următoarele observații despre relația dintre aristocrați și țărani: „Chiar și cei mai omenoși dintre proprietarii funciari, cei care își tratează țăranii într-un mod patriarhal, nu se pot resemna să vadă în ei ființe cu adevărat umane. Pentru clasa stăpînitoare, populația de iobagi de la țară reprezintă o specie zoologică aparte, înzestrată, probabil, cu suflet, dar lipsită de drepturi (…) Oamenii cei mai luminați își vînd și își ipotechează iobagii fără cel mai mic scrupul. Gazetele din Sankt Petersburg și din Moscova publică anunțuri cu texte ciudate: «De vînzare un coafor și, în plus, patru scînduri de pat, plapumă de fulgi și alte piese de mobilier». Sau: «De vînzare o fată de șaispreze ani, cu o bună purtare, și o trăsură de ocazie puțin uzată». Prețurile sînt accesibile pentru oricine. Un cîine de rasă costă două mii de ruble, în timp ce un țăran doar trei sute, iar o țărancă tînără, mai puțin de o sută.“
XII.
Descriind cucerirea Ierusaimului de către creștini în timpul Primei Cruciade, istoricul Dan Jones notează: „Așadar creștinii Primei Cruciade s-au bucurat de o serie uimitoare de victorii. Ierusalimul căzuse pe 15 iulie 1099, ca urmare a unei remarcabile reușite, însoțită de jafuri rușinoase și de masacrarea evreilor și a musulmanilor din oraș, ale căror trupuri decapitate erau lăsate în stradă, mulți avînd burțile despicate cu scopul de ale ușura efortul cuceritorilor creștini care voiau sa recupereze monedele de aur pe care victimele le înghițiseră în încercarea de a le ascunde de jefuitori (…) În timpul cuceririi creștine a Ierusalimului din 1099, Moscheea al-Aqsa fusese locul unuia dintre cele mai cumplite masacre ale femeilor și copiilor musulmani; sîngele lor umpluse coridoarele pînă la înălțimea gleznelor.“
XIII.
Justin Marozzi despre foametea de la Cairo din anul 1065 : „Foametea s-a instalat în anul 1065, iar prețurile la alimentele de bază au explodat, aducîndu-i pe săracii înfometați în situația de a mînca măgari, cai, cîini și pisici. «Au mîncat cîini și pisici în număr atît de mare încît cîinii au devenit o raritate», scria Maqrizi. «Condițiile s-au înrăutățit atît de mult încît oamenii ajunseseră să se mănînce unii pe alții». Potrivit unor relatări, de pe terasele aflate la etajele superioare ale clădirilor, bărbații «pescuiau» carne de om folosind cîrlige legate de frînghii pentru a-i prinde în laț pe trecătorii neatenți.“
XIV.
Harun al-Rashid n-a fost doar simpaticul personaj din O mie și una de nopți sau acela care i-a dăruit lui Carol cel Mare un elefant și un magnific ceas hidraulic. Din motive obscure, el a poruncit, în anul 803, ca prietenul și vizirul său Djafar să fie decapitat. Leșul nefericitului a fost tăiat în trei părți, iar trupul astfel dezmembrat a fost expus pe podurile din Bagdad și lăsat să putrezească vreme de doi ani.
XV.
În vremea copilăriei mele, cînd nu se mai găsea aproape nimic de mîncat, au început să se răspîndească zvonuri destul de insistente, pe care eu înclinam să le cred, că, la Arad, au apărut niște persoane misterioase, foarte bine îmbrăcate, care îi ademeneau în casele lor luxoase, care erau, de fapt, niște fabrici secrete de mezeluri, pe diverșii naivi ce le cădeau în plasă. De îndată ce treceau pragul acestor locuințe somptuoase, cu terasă și grădină, ei erau imoblizați, adormiți și transformați fără milă în salamuri vîndute apoi pe piața neagră. Ideea că am putea ajunge să mîncăm carne de om îmi dădea fiori și mă gîndeam cu spaimă că eu însumi aș putea să cad pe mîna acestor negustori necruțători, așa că priveam cu suspiciune orice casă ce părea să semene cu descrierea acelor măcelării blestemate, ținîndu-mi strîns bunicii sau părinții de mînă.
XVI.
În vremea lui Ludovic al XIV-lea, o aventurieră de origine engleză, Olympia Guilfort, care se pretindea prințesa Jabirowska, a atras, în locuința ei pariziană, cîteva zeci de tineri arătoși dornici să se bucure de nurii săi, pe care i-a decapitat cu ajutorul complicilor, niște tîlhari de drumul mare. Capetele obținute în urma acestor asasinate au fost încredințate unui spițer, iar acesta le-a mumificat grație rețetei secrete a anatomistului olandez Frederik Ruisch. După terminarea procedurii, Olympia Guilfort le-a vîndut, pentru sume considerabile de bani, unor medici germani interesați să studieze, cu aproape 150 de ani înainte de cercetările de frenologie ale lui Franz Joseph Gall, legăturile dintre forma craniului și funcțiile creierului. Și pentru că Olympia Guilfort nu lăsa nimic să se irosească, trupurile victimelor sale erau vîndute studenților la medicină care le foloseau pentru disecții.