„La Jung, femininul personifică un aspect al inconștientului numit anima, afirmă profesorul Constandache. Pentru psihologul și psihiatrul elvețian, «Anima este personificarea tuturor tendințelor psihologice feminine ale sufletului bărbatului, ca de pildă sentimentele și stările fagi, intuițiile profetice, sensibilitatea la irațional, capacitatea de a iubi, sentimentul naturii și, în sfârșit, relații cu inconștientul.» (L’homme et ses symboles, Paris, 1964)“ Am fost șocată de afirmația acestui bărbat celebru și, în primul moment, m-am întrebat dacă el însuși a cunoscut iubirea. Pe urmă, am suspiciat că profesorul Constandache, mentorul meu din primii ani de Institut, citase exact; că nu introdusese, așa cum obișnuia, propriile puncte de vedere în textul marelui psiholog. Firește, mă bazez pe propria mea experiență, în acest sens. Bărbatul în care am crezut și căruia i-am încredințat, imaginar, iubirea – doctorul Emil D. – a făcut remarci caustice, dureroase despre sentimentele mele, ale unei femei trecute de vârsta adolescentină: „Iubirea ta pe care o descrii atât de prost nu este nimic altceva decât o fantasmă plăsmuită de o dorință ce nu poate fi satisfăcută…“ L-am recitit pe Jung, definiția dată de el animei, și am încercat să-l redescopăr pe Emil în explicațiile savantului. Decepție… Emil mi s-a revelat ca iubit real, abstras visului meu himeric de dragoste. Deprimarea mi-a așezat peste chip o mască pe care se putea descifra gândul nerostit că iubirea nu este altceva decât o pasiune inutilă… Și totuși… Cu timpul, am găsit energia necesară pentru a privi realitatea în față și de a „scoate din disperarea cea mai profundă speranța cea mai invincibilă“, cum spunea Nietzsche. „Iubirea, ca pasiune, până la urmă – singura formă autentică…“ Confidentul meu, profesorul octogenar Haralamb Petra, adesea îmi repetă, citându-l pe Aragon: „Femeia este viitorul omului…“ Cam confuză aprecierea și i-am mărturisit că nu înțeleg în ce fel. A vorbit despre un oarecare, pentru mine, Pierre Teilhard de Chardin, un iezuit francez. Acesta considera iubirea marea forță cosmică, o combinație între aspirația umană spre transcendent și instinctul natural al ființei animalice… M-am îndrăgostit de doctorul Emil D. după o depresie prelungită, anxioasă, pe care el încercase să mi-o vindece cu metode de care, la început, m-am îndoit, dar care mi-au stârnit curiozitatea. Numea iubirea „punctul neclintit al lumii în mișcare“, o expresie a lui T.S.Eliot, despre care eu încă nu știu prea multe, în ciuda eforturilor depuse anterior de a-i aprofunda teoria. M-a surprins că-mi vorbește despre iubire în chiar prima ședință de terapie pentru diminuarea sau chiar vindecarea mea de depresia inexplicabilă care-mi consuma existența. „Iubirea reprezintă posesia simultană și perfectă a unei existențe interioare“, îmi spunea, convins, probabil, că eu îl înțeleg foarte bine. Îi cream impresia asta, în fond atât de falsă… Când mi-a spus că depresia mea nu are cauze reale, ci ea implică o imensă activitate a imaginației, am început să mă îndoiesc de capacitatea lui de medic de a mă readuce pe linia de plutire. Ideea de a renunța să-l abordez în cabinetul său particular mi-a devenit însă insuportabilă. Mă îndrăgostisem de el la prima vedere – ceva malefic în capacitatea acestui bărbat de a se victimiza în imaginația unei femei… O idee care mi-a trecut prin cap, neconfirmată însă prin comportamentul său față de mine, o pacientă oarecare, exaltată sau puțin nebună… „Nu-ți domina iubirea, silind-o să accepte efortul rațiunii de-a te converti în ceea ce, în fapt, este străin fiecăruia dintre noi, spunea. Lumea este în mișcare, dar punctul ei neclintit rămâne iubirea, îmi explica la ultima vizită pe care i-am făcut-o. „Iubirea are rațiunile sale, pe care rațiunea nu le cunoaște“, spunea Pascal…“ Doct în teorie, doctorul Emil D. nu a intuit sentimentele mele înmugurite pentru el, Probabil, nici nu s-a gândit la așa-ceva…“ „L-am cunoscut pe părintele Dorian Teologul cu mulți ani în urmă. Coborâse de la Muntele Athos în Câmpia Dunării, în satul în care-i trăiau încă părinți și un frate mai tânăr. În acest sat sărac îi vizitam și eu adesea bunicii. Aveam aproape 30 de ani, eram singură și, bănuind ceva, părintele Dorian m-a întrebat odată, la biserică, după slujba religioasă: «Fata mea, te-a împreunat Domnul cu alesul inimii tale ?…» Ciudată întrebare venită de la un preot… Eram îndrăgostită de doctorul Emil D., dragoste fără speranță. El bănuise sentimentele ce i le purtam, dar nu le-a dat nicio atenție. Eram o fată simplă, fără prea multă carte și urâtă. Mi se spunea adesea că sunt plăcută, am un caracter minunat și, neîndoios, îmi voi afla sufletul-pereche, împlinindu-mi visul de iubire. Cuvinte frumoase, dar realitatea era alta. Oglinda agățată în perete, în holul căsuței noastre, îmi reflecta imaginea jalnică… Așadar, când părintele Dorian mi-a pus întrebarea, înveșmântată în cuvinte alese, i-am răspuns direct, fără ocolișuri: „Nu, părinte, sunt prea bătrână ca să mă gândesc la asta. N-am pe nimeni…“ De dragostea ce i-o purtam doctorului Emil D. n-am suflat o vorbă. Părintele Dorian a tăcut îndelung, semn că medita asupra vorbelor mele. Pe urmă a continuat cu o altă întrebare la fel de neașteptată, ca prima: «La Maica Domnului te rogi să schimbe ceva în viața ta intimă?…» N-am răspuns… «Între multiplele semnificații date iubirii, este și aceea de energie luminoasă purtătoare de ideal, de bunătate, punct neclintit între atâtea tendințe care invadează înțelegerea conceptului», a continuat părintele. Nu pricepeam unde vrea să ajungă, cuvintele lui îmi loveau tâmplele, îmi ardeau obrajii, numai atât. «Nu trebuie ignorat acest sentiment sacru, care a determinat însăși geneza, punctul neclintit în evoluția foarte diversă a lumii. Fiecare ființă este în căutarea unei alte ființe unice, care îi este complementară și cu care, într-un trecut mitic, a alcătuit o ființă unitară, un androgin, ne spune Platon…» Îl ascultam năucă. N-auzisem nici de androgin și nici de Platon. Nu eram o fată emancipată, așa cum, probabil, credea preotul. Continua să mă amețească: «Fecioara Mamă, Maica Domnului, este cea mai desăvârșită încarnare a energiei luminoase de care-ți vorbeam a iubirii. Roagă-te ei, fata mea…» «Am s-o fac, părinte!» numai am putut spune. Și credeam cu adevărat că Sfânta Fecioară mă va izbăvi de dragostea fără speranță pentru doctorul Emil D. și-mi va scoate în cale ursitul…“ „Pe plan sexual, bărbatul și femeia nu sunt în întregime masculini și feminini, explică doctorul Emil D. studenților săi. Bărbatul comportă un element feminin și femeia un element masculin… Îl citează frecvent pe teologul rus Paul Evdochimov în teoria căruia mistica, ontologia și simbolistica se împletesc… În Hristos, nu există nici bărbatul, nici femeia. Fiecare își găsește în El imaginea, fiindcă plenitudinea omenească este total integrată în Hristos…“ Doctorul Emil D. nu ajunge niciodată la esențe în interpretarea teologică a complementarității femininul și masculinului în definirea sufletului viu. Răspunde evaziv întrebărilor ce se doresc lămurite de către studenții săi. La 40 de ani, nu are familie, iar în intimitate nu comunică nici cu bărbații și nici cu femeile. Încercările primilor de a-l aborda eșuează în fața muțeniei doctorului, care refuză orice dialog cu mărunții săi posibili interlocutori. Reprezentantele sexului frumos – ignorate fără excepție – îl numesc misogin, dar nu rareori cad în ispita de-a se îndrăgosti de el. Iubirea lor pentru doctorul Emil D. implică însă numai o intensă activitate a imaginației, nimic mai mult… În particular, inabordabilul doctor teolog își analizează sentimentele, își clarifică ideile. Se consideră un om virtuos – marele lui secret. Concepe virtutea ca pe un echilibru între dorințele fizice și aspirațiile spirituale, în sensul în care Platon și-a formulat teoria despre spirit. Gândirea lui, neîmpărtășită nici propriilor studenți, asociază sentimentul mijloacelor reale de cunoaștere. Lecturile sale din mai vechi filosofi s-au dovedit abordări complicate și contradictorii. Schopenhauer asociază sentimentul, milei, Rousseau – imboldului inimii, Scheler – simpatiei, Bergson – iubirii… Doctorul Emil D. se delimitează de toți aceștia. Teoriile lor i se par nesatisfăcătoare. Înjghebează propria teorie: orice bărbat adevărat recunoaște existența iubirii – nicio legătură cu Bergson –, dar o respinge în formele consacrate: pasiune, procreație, vis, transcendere și tot ce-i trece prin minte… Iubirea – prezență înspăimântătoare, căci rareori își asociază fericirea sinelui… În opinia mea, Nietzsche a avut dreptate: „Un șir de nebunii de-o clipă – iată ce înseamnă iubirea… Iubirea cea mai nobilă este doar o extatică parabolă și-o mistuire dureroasă…“ Doctorul Emil D. a aflat întâmplător de iubirea ce i-o poartă Evele. Nu le știe numele real. Nu le-a cunoscut personal. Le numește pur și simplu Eva. Nume propriu sinonim cu acela comun de femeie. Un arhetip feminin reversibil. Sau poate că Gilbert Durand avea dreptate când afirma: „Femeia, asemenea îngerilor din teofonia platoniană, posedă, spre deosebire de bărbat, o dublă natură, fiind creatoarea unei anume semnificații și, în același timp, receptacolul concret al acestei semnificații…“ (L’imagination symbolique, Paris, 1964) Pe doctorul D. îl pufnește râsul. Găselnița asta nu-l impresionează. Ca nici ceea ce oamenii numesc iubire, de altfel…