Desigur că șobolanii ne provoacă repulsie, mai ales cînd îi vedem în libertate, cînd le simțim urmele în spațiul nostru domestic. (Parizienii știu de ce! Se pare că Orașul Lumină e și capitala europeană a rozătoarelor). Animale rău famate, grețoase, bleeeeaaah. Dar, din cînd în cînd, aceste viețuitoare ne ajută în mod direct, în laboratoare. Șoarecii, cobaii (greșit numiți porcușori de Guineea) și șobolanii sînt folosiți pentru testări de medicamente, asta se știe. Niciun medicament nu e aprobat dacă nu a trecut testul pe animale. (Era pe vremuri un banc: înainte de a-l aplica la oameni, socialismul ar fi trebuit testat pe cîini. Ca să fie cu adevărat științific.)
Recent am citit despre un experiment foarte interesant (sună banal, dar așa e: foarte interesant). Apoi, ca să mă conving că e adevărat, m-am uitat și la filmul aferent.
Să intrăm în detalii. La Laboratorul de Neuroștiințe Comportamentale de la Universitatea Henri Poincaré Nancy 1, sub conducerea lui Didier Desor (un reputat etiolog), s-a desfășurat povestea cu șobolani. Cîte șase, de fiecare dată. Șobolanii au fost închiși într-un dispozitiv experimental conceput special, alcătuit dintr-o „încăpere” — aici se aflau ei — legată printr-un tunel de o altă încăpere, în care era hrana, niște crochete aranjate într-un dispozitiv vertical, la care șobolanul putea ajunge urcînd cîteva scări. (Dacă vreți, pot să desenez.)
Șobolanii erau lăsați, o oră pe zi, să se acomodeze cu dispozitivul, să înțeleagă cum pot ajunge la hrană. În restul timpului, accesul la tunel și, deci, la hrană, era închis cu o grilă, șobolanii fiind privați de hrană. După cîteva zile, încet, încet, tunelul de acces la „cămară” era inundat treptat. Deși nu suportă apa, șobolanii făceau totuși efortul de a trece prin tunel pentru a ajunge la hrană. Foamea ține loc de curaj.
Cînd tunelul a fost inundat total, și șobolanii au trebuit să-și țină respirația ca să-l traverseze, accesul era lăsat liber, nu se mai punea grila. Problema e că, neavînd punct de sprijin pentru picioarele din spate în cămară, șobolanii nu puteau mînca hrana pe loc, trebuia să se întoarcă în camera comună. Așadar, șobolanul care ajungea la hrană, lua o crochetă, o ținea între dinți și se întorcea cu ea printre ceilalți. Care, văzîndu-l cu crocheta între dinți, încearcă (și adesea reușesc) să i-o fure. Agresorul mînca liniștit, în timp ce „plonjorul” rămînea fără. Dar el știa cum să obțină o nouă crochetă, așa că totul se repeta. Înota pînă la cămară, lua crocheta, se întorcea. Unde un alt șobolan îi fura mîncarea. Asta pînă cînd toți din cușcă aveau porția lor și, în fine, șobolanul curajos își putea vedea liniștit de ultima crochetă recuperată din cămară.
După cîteva zile de observație, cercetătorii au notat că doar cîțiva șobolani îndrăzneau să treacă prin tunelul cu apă, dar la întoarcere erau atacați de cei rămași în cușcă. Se disting, așadar, două categorii: transportatorii și non-transportatorii. Dar și transportatorii se pot împărți în două grupe: cei care reușesc să-și păstreze crocheta, și cei care sînt atacați și jefuiți de non-transportatori.
Echipa lui Didier Desor a notat că proporțiile rămîn constante. Din șase șobolani, trei sînt transportatori, trei netransportatori. Din cei care merg după hrană, doi sînt jefuiți, iar unul este autonom. Același, rolurile nu se schimbă, fiecare își păstrează linia de culoare atribuită de oamenii din laborator.
Și, iată surpriza. Cercetătorii de la Laboratorul de Neuroștiințe Comportamentale au pus împreună, într-un nou dispozitiv, șase șobolani care s-au dovedit, în experimentele anterioare, transportatori. Deci, toți știau cum se obține hrana și se antrenaseră pentru asta. După cîteva zile, comportamentele s-au modificat exact după structura primului experiment. Trei rămîneau în camera comună și-i jefuiau pe cei care aduceau crochetele. Pînă la urmă, unul din cei trei transportatori reușea să devină autonom. Își aduce hrana și o consumă singur.
La fel s-a întîmplat cînd au fost puși în dispozitivul experimental șase șobolani netransportatori. Au verificat, după un timp, aceeași structură: trei atacatori și trei transportatori, dintre care unul va deveni autonom. Fiecare grup de șase, indiferent de comportamentul experimentelor anterioare, se va re-specializa după structura evidențiată în primul experiment. Comportamentul individual se supune schemei comporta men tului social, modelînd relațiile de dominanță (spun specialiștii). Tot ei mai spun că fiecare individ dispune de o valoare de dominanță care evoluează în cursul interacțiunii cu semenii săi. Wow! Ce să zic, epustuflant, ca să folosesc un cuvînt care vine din țara unde s-a desfășurat experi mentul.
Cu ce ne ajută pe noi să știm despre experimentul ăsta cu șobolanii plonjori și ne-plonjori? În linii mari, cu nimic. Atît doar că mai știm o poveste interesantă (foarte interesantă, cum ziceam). Dacă procedăm ca în testările de medicamente, și, prin urmare, experimentul îl raportăm la om, la structurile sociale, atunci poate că ne explicăm de ce, întotdeauna cînd va exista Călin Georgescu, vor exista fraieri care îl vor crede și-l vor hrăni cu voturi.
P.S. Filmul, realizat în 2010 de Didier Desor, se găsește pe internet cu titlul Faits comme des rats?