În istoria literară, destinul Annei de Noailles constituie un exemplu de receptare deformată prin grila naționalismului de la începutul secolului al XX-lea. Judecată după criterii morale și identitare, contesa a fost acuzată de renegarea originilor și de lipsa de loialitate față de patria tatălui său. O apreciere degrevată de clișee arată însă că poeta nu avea cum să se dezică de o țară pe care nu o cunoscuse. S-ar putea spune, stănescian, că patria ei era limba franceză. Scriitoarea nu a gândit lumea bilingv, de la granița dintre două culturi. Cu toate acestea, s-a confruntat cu o dublă marginalizare: în România era privită ca o aristocrată înstrăinată și frivolă, în timp ce în Franța cercurile naționaliste o percepeau ca pe o străină, o exotică „prințesă orientală” infiltrată în lumea literelor. Această poziție ambiguă este surprinsă pertinent de Roxana M. Verona, care identifică în cazul ei o formă de paratopie: „…Anna de Noailles este și nu este româncă, după cum este și nu este franțuzoaică sau orientală. […] rolul său de placă turnantă între un grup aparținând elitei românești francofile și un altul aparținând familiei literare francofone este încă un exemplu de paratopie, o ultimă metamorfoză a unui poet care voia să fie scriitor francez și a devenit scriitor român de expresie franceză.” (Parcours francophones: Anna de Noailles et sa famille culturelle, Paris, Honoré Champion Éditeur, 2011, p. 21, trad. mea, V.S.).
Încă de la prima pagină a memoriilor sale, contesa consideră faptul de a se fi născut la Paris drept un mare noroc: „M-am născut la Paris. Încă din copilărie, aceste cuvinte mi-au adus o atât de mare mulțumire, m-au construit într-o asemenea măsură și mi-au hrănit atât de mult gândul unei șanse foarte rare – de care mă voi bucura întreaga mea viață –, încât aș putea repeta versul lui Verlaine: «Iubirea de patrie este prima iubire…»” (Cartea vieții mele, trad. rom., Editura Cartex, București, 2023, p. 17). Această confesiune rezonează cu paginile romanului Le Crime de Sylvestre Bonnard, în care Anatole France își exprima, la rândul său, profunda afecțiune pentru Paris. Crescută în înalta aristocrație, Anna își construiește o geografie mentală în care orașul natal reprezintă un axis mundi grefat pe sensibilitatea copilăriei timpurii. Anii petrecuți pe cel mai larg bulevard al capitalei franceze ridică o barieră lingvistică și culturală aproape imposibil de depășit între ea și „pământul moaștelor” invocat mai târziu de Octavian Goga.
Memoriile sale surprind o inocență exclusivistă, pe deplin explicabilă prin prisma mediului în care s-a format: „Părinții și prietenii noștri nu vorbeau în fața noastră și între ei decât franțuzește. Așa că, ținând seama de concluzia rapidă pe care copiii sunt nevoiți s-o tragă din puținele evenimente din scurta lor viață, ajunseserăm să credem că Franța era singura națiune ce conta în lume.” (Ibidem, p. 26). În aceste condiții, mândria patriotică se cristalizează rapid, iar Marseilleza o fascinează „pentru totdeauna” (Ibidem, p. 33). Totodată, obsesia timpurie pentru o coroană – „Unde este coroana? […] Oare o fetiță are și ea dreptul să-și pună pe cap un cerc de aur?” (Ibidem) – anticipează aspirația de a deveni suverana neîncoronată a saloanelor și a literelor franceze. Datele biografice arată astfel că încercarea ulterioară a unor critici de a o revendica drept poetă națională a spațiului românesc a fost inadecvată. Anna Brâncoveanu nu s-a dezrădăcinat niciodată, din simplul motiv că nu fusese nicicând înrădăcinată în pământul patern.
Dacă legătura cu Franța este nat(ur)ală, afinitatea cu Orientul și cu spațiul românesc se situează exclusiv pe palierul mitologiei familiale și al exotismului. Pentru Anna de Noailles, fabulosul răsăritean este asimilat prin intermediul povestirilor tatălui și al ascendenței materne, care adăuga zestrei sale genetice o componentă elenă. În imaginarul copilei, arborele genealogic patern apare marcat de încrengături contorsionate, ce trebuie retezate pentru a face loc unui altoi transplantat în moderni tatea pariziană: „Erau străbunii dinspre tată, care domniseră peste ținutul Dunării și al Carpaților, îmblânziți de sângele mai delicat al mamelor și al soțiilor lor grecoaice. Povestea lor, pe care mi-o spunea tata, mi-i înfățișa ca fiind atotputernici și neîndurători. […] Privindu-l, simțeam că îl părăsisem de secole ca să devin fetița cea nouă de pe bulevardul Hoche […]” (Ibidem, pp. 18–19).
România este percepută de contesă ca o geografie poetică incertă, contururile spațiului său interior fiind trasate mai degrabă de referințe grecești și turcești. Departe de a fi o lume a realităților istorice palpabile, țara de la gurile Dunării rămâne un teritoriu al semnelor abstracte, evocate prin denumirile din refugiul estival elvețian – numele vaporului (La Romania) și cel al vilei familiei (Bassaraba). Singurul contact direct cu spațiul românesc a fost marcat, în copilărie, de doliu, boală și inadecvare culturală. Amintirile unicei sale vizite la București stau sub semnul consternării în fața unui pitoresc balcanic izbitor: „Vizitii, parcă mânați de diavol, păroși și bărboși, își duceau caii în galop, ridicând nori de praf” (Ibidem, p. 157). Slăbită de febră și îmbrăcată „în negrul cel mai sever”, fetița asista la un parastas plin de fast bizantin, celebrat la locul de veci al tatălui său.
Experiența românească devine traumatică deoarece este marcată de spectrul morții părintelui recent pierdut. Dintr-o perspectivă psihanalitică, doliul o va urmări pe tânăra orfană, absența figurii paterne fiind compensată prin proiecții idealizate, precum Napoleon Bonaparte sau Victor Hugo. Episodul culinar al mămăligii, invocat adesea ca dovadă a pretinsului său dispreț față de talpa țării, își găsește în memorii o cu totul altă cheie de interpretare: „…mâncarea națională, mămăliga, nu era decât o făină de porumb, grosolan măcinată, nisipoasă, greu de înghițit […]. Probabil că imaginația serioasă a copilului nu se înșală nicicând și această mâncare lipsită de rafinament, care îl mulțumește pe țăran potolindu-i foamea, ar fi trebuit să-mi dezvăluie cât de greu muncesc acești oameni harnici și resemnați […]” (Ibidem, pp. 159–160). A pretinde că refuzul unui preparat străin echivalează cu o lipsă de loialitate națională înseamnă a ignora specificul psihologiei infantile, care se adaptează cu dificultate la un mediu necunoscut.
Acest „divorț viu” (Ibidem, p. 148) a fost asumat public într-un articol în care Anna de Noailles afirma că nu este româncă și că nu cunoaște România. La asemenea declarație, Octavian Goga reacționează virulent prin poezia Scrisoare Contesei de Noailles, născută Principesa Brâncoveanu. Textul său este un rechizitoriu moral proiectat pe canavaua naționalismului mesianic și al misticii sângelui ancestral. Poetul care se simțise dezrădăcinat la Paris și regreta că nu rămăsese fecior la plug, la coasă o acuză pe „odrasla basarabă” de amnezie culpabilă și de frivolitate salonardă. Pentru Goga, pământul străbunilor este un depozitar sacru: „Nu ne-nțelegi nici visul, nici cuvântul,/ Nici cântecul tu nu ni-l poți cunoaște…/ Din țara ta ți-a mai rămas pământul,/ Ai grâu în el, dar ți-ai uitat de moaște…” Goga o amenință pe contesă cu inevitabila remușcare: oricât de bine s-ar integra în viața palatelor de pe malurile Senei, glasul sângelui îi va trăda originea, iar umbrele uitate ale strămoșilor îi vor bântui somnul: „Când vei simți o jale vag-adese/ Și-n liniștea amurgului de toamnă/ Te vor fura îndemnuri ne-nțelese,/ Nu te mira: Sunt Brâncovenii, doamnă!” Deși poemul lui Goga rămâne o piesă de rezistență a liricii noastre profetice, el își greșește ținta. Incapacitatea de a recupera și de a-și asuma o ascendență lipsită de contacte reale nu constituie o culpă morală, iar Anna de Noailles nu poate fi etichetată drept trădătoare de neam doar pentru că a urmat o traiectorie istorică și culturală proprie.
În contrast cu rechizitoriul mesianic al lui Goga se situează, în mod surprinzător, atitudinea lui Nicolae Iorga. Deși recunoscut pentru naționalismul său intransigent, istoricul dovedește aici discernământ critic, acordând prioritate criteriului estetic. El formulează o apreciere de remarcabilă deschidere europeană: „Cred din toată inima mea că între cineva care scrie în română cu un talent mediocru, inspirându-se din străinătate, și cineva care transpune acordurile misterioase ale sufletului nostru într-una dintre cele mai mari literaturi ale lumii, eu îl prefer pe acesta din urmă.” (Oameni care au fost, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1936, p. 371). Considerând că în scrisul ei vibrează, de fapt, „spiritul rasei noastre”, Iorga devine principalul susținător al poetei. Ea este primită ca membră de onoare a Academiei Române, devenind astfel prima femeie care accede în acest for. Decizia a stârnit, inevitabil, polemici în epocă, mulți contestatari reproșându-i Annei de Noailles rândurile prin care își declinase apartenența la românism.
O asemenea grilă de lectură a supraviețuit și după perioada interbelică. Chiar în anul de început al național-comunismului ceaușist, Zoe Dumitrescu-Bușulenga relua acuzațiile de înstrăinare: „Această femeie frumoasă, mândră, cultivată, a pătruns și strălucit cu ușurință în cele mai exclusiviste saloane ale aristocrației franceze și, fascinată de lumea aceea rafinată, elegantă, a prins cu vremea a uita de obârșia neamului plin de puteri ascunse ale spiritului, din care se trăgea. Octavian Goga i-a reproșat odată, în patetice accente, într-o poezie rămasă cu faimă, înstrăinarea nefirească. Și totuși, între poeții francezi ai timpului Anna de Noailles rămânea româncă […]” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, „Cuvânt înainte” la Elena Văcărescu, Anna de Noailles, Versuri, Editura Albatros, București, 1971, p. 6). Într-un exercițiu de ambivalență critică, deși îi reproșa renegarea originilor, comparatista încerca să o revendice pe descendenta Brâncovenilor pentru patrimoniul cultural românesc, amintind că istoriile literare străine o consemnau adesea ca pe o prezență insolită tocmai prin prisma acestei ascendențe etnice.
Faptul că Anna de Noailles însăși reconfigura hărțile genealogice, declarându-se o „fiică a Orientului” născută sub cerul Franței, sugerează că ecuația „orientală” era preferată în mod deliberat celei strict „românești”. În imaginarul său, Orientul reprezenta o marcă a prestigiului exotic, evocând splendoarea Bizanțului și a Greciei păgâne, fără ca poeta să se lase vreodată sedusă de o identitate națională precis delimitată. Testamentul său devine, în acest sens, ilustrativ pentru opțiunea sa intimă: manuscrisele și amintirile au fost lăsate Atenei, patria mitică a mamei, în timp ce bunurile materiale și opera au rămas Franței. României nu i-a lăsat nimic, nici măcar inima, depusă, conform voinței sale, într-o urnă pe malul Lacului Léman, acolo unde se afla vila ce purta numele de Bassaraba și unde acostase vaporul La Romania. O slabă consolare pentru naționaliștii noștri de ieri și de azi… Anna de Noailles s-a definit cândva drept „inutilă, dar de neînlocuit”, o autocaracterizare în care se concentrează întregul său destin. A fost, într-adevăr, inutilă pentru interesele geopolitice, proiectele identitare și discursurile mesianice ale epocii sale, însă rămâne definitiv de neînlocuit în istoria literaturii, ca expresie a unei paratopii asumate dincolo de orice graniță.