Un fluture alb, uriaș
Vorbește cu ei de parcă ar fi vii.
Se pare că și sunt, câteodată chiar mai vii decât cei din viața de pe pământ.
Când vorbește cu ei mai pe îndelete, îi răspund.
Dar nu întotdeauna, mai au și ei toanele lor, unii se plâng de genunchi, alții de inimă, ba chiar și de lingoare.
Alții sunt mai tăcuți de felul lor.
Odată săpa în pământul înghețat să semene iarbă lângă sediul administrativ, să fie frumos.
Așa primise ordin de la șeful cimitirului.
Degeaba i-a spus că nu se poate planta iarbă pe îngheț, iar la noi înghețul e îngheț, nu glumă, acela i-a spus că trebuie să-și câștige salariul și iarna, nu doar vara.
Vara e simplu, ascute coasa și secera și cosește iarba care crește de capul ei, pe aceea pe care a plantat-o de cu toamnă, sau aia din vremea înghețului, dacă s-a făcut.
Dar în câte-un an iarba nu prea crește și e mai ușor, sau trebuie să planteze din nou, dar cu sămânță de acasă, bugetul cimitirului fiind mereu de austeritate.
Iarba, că e iarbă, dar are și ea mofturile ei.
Păcat că cele mai multe morminte sunt părăsite.
Unele nici cruci nu mai au, iar altele stau aplecate într-o rână și nu se mai poate citi nimic pe ele.
Totuși, pe una dintre cele mai vechi cruci, din lemn de stejar, se poate încă citi, într-un alfabet amestecat, chirilic cu latin, viața-i durere, moartea-i uitare.
Așa că, vorbește cu ei, cu viii de sub pământ, săracii, legați de glie în cimitir.
Singuri, fiecare în locașul lui de pământ sau beton, cu câte-o cruce stingheră deasupra.
Sau fără.
Vara e cel mai bine, intră la răcoare într-o criptă părăsită, se întinde pe-o băncuță de piatră, se odihnește.
Are nevoie din ce în ce mai mult de odihnă, l-au cam lăsat genunchii, iar când a vrut să ia unii cu împrumut, de la un locatar cu nume nemțesc, a fost și mai rău.
Dar cosește și face curat de dimineața până seara.
Cimitirul e lacrimă.
Și lacrima, că e lacrimă, are nostalgiile ei.
L-a lăsat și spatele, e cam adus în ultima vreme, e tot mai aplecat spre smocurile de iarbă din cărări și de resturile de jerbe de brad legate cu fundițe albe și roz răsfirate de vânt pe morminte.
Umerii i s-au strâns și brațele i s-au uscat ca ramurile arinilor peste iarnă, la marginea cimitirului.
Merge din ce în ce mai greu și cu spatele tot mai încovoiat, de parcă ar duce cu el întreaga tăcere ce se lasă în cimitir într-o după-amiază caldă de vară după ce slujbele de îngropăciune sau de parastas au încetat și viii rămași pe pământ au plecat întristați către casă.
Într-o astfel de după-amiază, spre asfințit, a zărit pe cer un fluture alb, uriaș.
Părea de vată, ba, chiar de vată de zahăr, cu inflexiuni violacee și rozalii.
S-a întins peste cimitir, apoi s-a lăsat tot mai jos și i-a învelit umerii ca pe un cocon, în vântul domol al după-amiezii.
A simțit că prinde aripi, genunchii nu-l mai dureau, spatele părea a i se înzdrăveni, iar inima-i ticăia ca un ceas deșteptător.
Nu s-a speriat, era de atâția ani îngrijitor în cimitir, obișnuit cu tot felul de ciudățenii, pe pământ sau sub pământ.
Seara a plecat spre casă.
Urma să se întoarcă a doua zi dis-de-dimineață, cu forțe proaspete, pentru că rămăsese în urmă cu cositul.
Iarba în acel an era mai învoaltă ca niciodată.
Jam-session
Afară era noapte neagră ca un tăciune stins de o săptămână.
În holul Casei Sindicatelor era lumină puţină, doar vreo trei neoane ca să nu vină miliţia să ne atragă atenţia că se consumă prea mult curent.
Beam votcă Zytnia din cești ciobite de porţelan, la îndemână pentru o așa zisă cafea cu înlocuitori.
Ședeam pe scările reci de ciment, ne legănam în ritm de jazz și fumam ţigări de lux, Carpaţi fără filtru de Timișoara.
Ici și colo, de la un grup la altul, roiau securiștii, femei și bărbaţi, români și sași, de aici și de aiurea.
Ne durea în paișpe de ei.
Ne era milă de ei, trebuia ca a doua zi să dea raportul.
Noi n-aveam niciun raport de dat, nici măcar propriei noastre conștiințe.
Noi îl ascultam pe un rus la pian şi pe un lituanian la saxofon alto.
Cântau ca nişte negri din sud, un jam-session de nopţi negre ca pielea negrilor de acum o sută de ani de pe Mississippi, şi cum spunea odată Andrei, dacă vin extratereştrii vin întâi la New Orleans şi apoi vin la Sibiu.
Unde ne legănam în ritm de jazz şi votcă poloneză, iar afară era o primăvară neagră ca o noapte în care s-a rupt definitiv filmul și ţi se rupe de totul din jur.
În afară de jazz și votcă, împărţite frăţește cu prietenii în câteva nenonocite de cești ciobite de porţelan.
Cu dungă albastră, aproape ștearsă.
Strada Ursulinelor
Strada în pantă pavată cu bolovani lucioși de andezit pe vremea Ursulinelor.
Fulgi diamantini și aburi de alcool în iarna venită devreme, nașterea poeziei pe treptele din ușa crâșmei, fularul tău alb în jurul gâtului, mâinile reci și umerii strânși în mantoul ca o trenă nobiliară.
Îți miroseam căldura cefei în gerul mușcător și mireasma de măr verde a părului descoperit în bătaia vântului încărcat de zăpadă.
Clipe ascunse în pasajele de umbră ale orașului imperial.
Ochii sorbind respiraţia albă, oglinzile sparte închipuind gesturi de curtoazie, sfere de voci rotitoare, nadire-n auzul încătușat de noaptea târzie.
Alunecam înfriguraţi, alunecam, tineri și obosiţi de ființele din jur, ne strângea la piept o îmbrățișare virilă, eu rescriam poeme lungi despre iubita cu tălpile de sare revenită la o cină de taină, tu regândeai lumea de la început în solfegii nostalgice.
Eu ascundeam tramvaiul nostru albastru într-un hangar de ceață, tu cântai despre un anotimp pierdut în astre.
Și apoi umbrele furișate în turla bisericii, siluete de gheață urcând scările înguste în spirală, în noapte deasupra orașului pustiu, de veghe pentru gloria și suferința celei mai mari dintre iubiri.
Până dimineaţa.
Lângă mecanismul destinului, deasupra acoperișurilor purpurii prăbușite peste oraș.
La capătul străzii Ursulinelor lumina, ca un far în depărtarea cețoasă, Călugărul cu nasul roșu.
Avea vopseaua scorojită pe margini.
Pe cer stelele erau proaspete, ninse și ele cu prima zăpadă a anului.
Nu mai visam nimic.
Râdem pe rupte din orice.
Acele complicatului mecanism erau nemișcate.
O cochilie spartă de Cypraea pe plaja unei mări dispărute în măruntaiele de piatră ale unui oraș inefabil.
Nu mai visez
Am visat să mă cațăr pe cel mai înalt pisc.
Într-un sfârșit, am ajuns.
După un urcuș epuizant.
Am privit în zare.
Deasupra oceanului de nori, se ițeau nenumărate alte piscuri.
Am visat să străbat pădurea deasă și întunecată.
Am străbătut-o cu ochii doar la geana de lumină întrezărită la o lizieră îndepărtată.
Am ajuns la acel luminiș.
Acolo pășteau liniștite câteva ciute, iar iezii lor zburătăceau sub coroana unui cerb cu stea în frunte.
Dincolo de poiana luminată, începea o altă pădure, deasă și întunecată.
Am visat să trec marea cea mare.
Barcazul închiriat m-a purtat pe valuri de furtună și pe unde liniștite.
Am plutit spre apus vreme fără de vreme.
Într-un sfârșit, am acostat pe un țărm cu nisip auriu.
Am traversat acel limb de pământ, care părea a fi pentru prima dată călcat de picior omenesc.
Am ajuns la un alt țărm, pe o prispă de calcar, de unde începea o altă mare, ce vuia sub vântul ce-mi flutura în dezordine părul.
Acum, nimic nu mai visez.
Mi-e de ajuns să te țin de mână.
Să pășim, unul ca altul, prin iarba înaltă din grădina noastră din strada Moldovei.
Belșugul de rouă ne spală tălpile de păcate și iluzii.