Marii comici sunt înzestrați, se știe, cu un acut sentiment tragic al existenței, pe care umorul doar îl camuflează. Atunci când își dezbracă armura, ei își dezvăluie inevitabil – bine ascunse în spatele râsului care, nu-i așa?, biciuiește moravurile – vădita melancolie de sorginte metafizică și fragilitatea pe care arta nu o poate vindeca.
Melancolia metafizică și fragilitatea conști inței tragice sunt axele care subîntind poezia lui Ioan T. Morar din volumul recent apărut, Medalia de lut. Cum spune Mircea Mihăieș în succintul și pătrunzătorul cuvânt de pe coperta IV, „singurătatea, nostalgia, alteritatea și moartea“, alcătuind „un întreg ciclu al suferinței privite prin lentila unei sensibilități ultragiate“, alimentează un discurs al reîntoarcerii poetului „la mit și credință“. Cu alte cuvinte, al regăsirii (după decenii de experimente, textualism și livresc din lirica noastră) unei poezii în care limbajul își exercită din nou funcția apofatică.
Medalia de lut se îndepărtează, însă, și de direcția volumelor anterioare ale autorului, Când plouă mă numesc altfel (2021) și Toba de piatră (2024), în care temele memoriei și ale identității alimentau o poezie în care acesta își sonda propriile limite pipăind prin cuvânt limitele lumii. Materia din care este alcătuită noua culegere este alta – singurătatea, cu toate scoriile ei, joacă aici rolul de primum movens al poeziei: „Sunt singur ca un pahar gol,/ ca o carte uitată în tren,// tăcerea e aerul în care lucrurile îmbătrânesc:/ o masă devine altă masă, o umbră devine altă umbră.// Tot ce am scris/ e o carte uitată în tren.“ Și, la fel cum s-a întâmplat în cazul transferului conceptului de primum movens din filosofia lui Aristotel în teologia lui Toma d’Aquino, și în poezia din Medalia de lut acest „principiu originar“ care este solitudinea devine un argument al existenței – sau cel puțin al căutării – Absolutului. Un Absolut care se ascunde și se lasă cercetat: „Ca să te întâlnesc, am coborât la toate stațiile/ am așteptat trenuri care nu mai veneau/ am ținut toate sărbătorile uitate/ m-am rugat la focul de artificii/ și am aprins lumânări în numele umbrei/ asemenea lui Mallarmé, am citit toate cărțile/ și când am închis ultima pagină/ da, carnea mea era tristă// Ca să te întâlnesc, am urcat la toate stațiile:/ Tu ai plecat din toate“.
Ce-mi place, în noua culegere (în afara aces tei schimbări de direcție care ne semnalează că autorul, deși liric, este un spirit poetic lucid), este fractura pe care Ioan T. Morar o lasă să pătrundă în text, în pofida tentației șlefuirii la care îl îndeam nă excepționalul său talent discursiv. Ceva enig matic și greu de circumscris conceptual pătrunde astfel în poezie, lăsând să se străvadă – dincolo de somptuozitatea unui „discurs potrivit“, la modul arghezian – zone de umbră în care controlul poetului-demiurg încetează, lăsând locul ezitării poetului-spectator: „Trăim tot mai mult/ și povestim tot mai puțin/ Viața noastră se adună/ în câteva pagini fără cititori, cu toate verbele la trecut// […]// Trăim la fel în corpuri diferite/ ne rugăm în tem ple/ îndepărtate unul de celălalt/ luptăm pentru o idee/ până când se stinge/ în drumul de la creier/ spre piața publică// Dacă am fi fost perfecți/ Nu ne-am fi înmulțit“. Noaptea, nu ziua, este semnul acestei cunoașteri pe dos la care solitudinea – cu corolarul ei, melancolia – îl reduce pe poetul con strâns a-și contempla limitarea. A sa, ca și a demersului său: „E noapte și orașul se răsucește în somn/ (de ce rămânem, de ce scriem, de ce bem)/ ne e dor de ritualurile mărunte/ ca de o sticlă împărțită frățește// Acesta e singurul semn/ că nu ne mai întoarcem:/ tot ceea ce am iubit/ e mai departe cu o noapte“. Sub acest registru nocturn, nici memoria (ale cărei virtuți fuseseră prefirate liric în volumul Toba de piatră) nu mai poate răzbi: „A început furtuna magnetică/ memoria noastră e o lampă tot mai slabă/ care încearcă să lumineze o încăpere tot mai mare“.
Trebuie spus că e de mirare și modul în care, în culegerea de față, neliniștea metafizică – declan șată de solitudine și de sentimentul unei alterități iremediabile a poetului – coexistă cu o anumită „înțelepciune“ pățită. Înțelepciune care, ca expresie a unei cunoașteri fixate de experiența practică, de regulă nu face casă bună cu aventura transcendenței sau cu cețurile îndoielii gnostice. Ioan T. Morar reușește aici să le facă să fuzioneze, cu o admirabilă artă a simplității stilistice, fără a recurge la concetto-ul barochist de tip Ion Stratan: „Nu mă întrebați/ dacă știu ce urmează/ Nu știu: nici secretele mareelor/ nici taina fertilității/ prin care Luna/ a însămânțat mamele noastre/ n-o știu// A început să scadă Luna:/ credințele noastre sunt funia/ care o țin legată de Pământ// Scade Luna:/ Tot ce am știut se repetă/ Ca și când n-am știut“. Înțelepciunea acceptării limitelor nu închide, astfel, aventura cunoașterii sau măcar începu tul acesteia, care e întrebarea, după cum nici conștiința existenței unei „cenzuri transcendente“ nu anulează dezordinea și tumultul apropierii de Divinitate. În cazul poetului nostru, chiar și o întrebare clasică, purtând în spate milenii de tradiție culturală, poa te declanșa neliniștea metafizică: „Unde sunt cei de dinaintea noastră?/ Unde sunt cei care au băut din aceeași cupă,/ știind că vinul e amărăciunea tuturor:/ (cine bea primul, cine bea ultimul?)// Poate că au lăsat măcar o urmă/ iar noi trecem pe lângă ea ca printr-o piață străină,/ în care nimeni nu mai știe latina/ și celelalte limbi nu știu ce să răspundă“.
Cum se poate observa, în Medalia de lut ne întâmpină un Ioan T. Morar care, deși și-a păstrat pecetea și semnele definitorii ale unui fel unic de a fi poet, în peisajul literar ac tual, și-a schimbat într-o anumită măsură instrumentarul și cadența. Iar schimbarea face bine, după două volume consistente în care, cum spuneam, a construit un teritoriu liric al memoriei și identității. În culegerea de față, poetul revine la teme și motive de lângă care, împreună cu generația sa optzecistă, plecase încă dinainte de a fi debutat. Credința, moartea, singurătatea, sacrul: toate acestea pătrund – pe poarta deschisă de sentimen tul apăsător al unei solitudini de esență filosofică, nu socială – în discurs și îi dau, paradoxal, o înfățișare provocatoare. Se mai poate scrie poezie „clasică“ (în spirit, se-nțelege, nu în formă)? Mai are buna și bătrâna metaforă revelatorie resursele necesare animării discursului, în evul „poeticii realului“ și a textualismului? Se mai poate, cu alte cuvinte, ridica încă un edificiu în centrul aglomerat, prin definiție, al liricii dintotdeauna? Răspunsurile lui Ioan T. Morar poartă amprenta curajului de a ni se înfățișa neprefăcut, ca un poet care știe că nu știe și ca un intelectual care, epuizându-și rezervele de auto-iluzio nare, nu mai poate face să se ivească sacrul ascuns în profan. Cel care caută răspunsuri le va afla, eventual, în altă parte. Nu în poezie (de unde și condiția specială pe care o are livrescul în poetica acestui postmodern), dar poate cu ajutorul ei: „Nimic nu va mai aduce laolaltă/ fragmentele vechiului eu,/ nici fotografiile din tinerețe,/ nici cărțile în care am locuit,/ nici măcar licărul din ochii celor dragi/ «vei fi o pulbere risipită,/ un nume care a ars singur/ Vei fi și nu vei fi»// Întunericul e atunci când nu mai credem“.
Ancorarea în spiritualitate, cu alte cuvinte, reprezintă temeiul acestei poezii înțelepte (și, prin urmare, triste), subîntinsă de un fior tragic pe care autorul nici nu-l reprimă, nici nu-l potențează, ci îl lasă să curgă ca atare în matrița versului. Cititorii care vânează în poezie glumițele și pozele factice după care se dau în vânt autorii leneși nu vor găsi aici, evident, nimic din toate acestea. Ci numai o experiență sufletească și intelectuală gravă, transpusă într-un discurs organic, de o adâncă demnitate artistică.
Avem, cred eu, în Medalia de lut un volum de primă mână și în Ioan T. Morar pe unul dintre cei mai valoroși poeți români de azi.