Alibiul naturii

Cu o față naturistă poezia lui Mircea Bârsilă e în fapt o viziune a eului placată pe o amplă diversitate de factori. Nu atât o reluare a tradiției cât un control lăuntric al acesteia prin intermediul unei experiențe proprii care pe această cale se are în vedere pe sine într-o continuă desfășurare a unui exercițiu dual. Primordialul e perceput cu o ingeniozitate prezentă, cu o acuitate ce se verifică discret într-o nouă articulare. O privire contemplativă măsoară atent complicitatea lucrurilor perene, îmbinând criteriul stilistic cu sensibilitatea moștenită. Astfel încât dicțiunea până la un punct intelectualizată se compară cu fondul unei percepții nostalgice a ceea ce a fost în trecutul personal precum și în cel colectiv. O postmodernitate de libertăți imaginative se întoarce galant înspre rustica materie imperisabilă. Fără reținere poetul se retranșează în vitalitățile inițiale. Natura e scormonită imaginativ, cu un repetat apel emoțional al ființei către regnul căreia îi aparține: „Am uitat, în sfârșit, scrisul,/ am uitat, fără mâhnire, vorbirea./ Fluier, latru, nechez,/ mi s-a schimbat din temelie firea.// Și sângele mi-a fost tradus, printr-o magie,/ în limba altui sânge – mult mai elevat:/ de vultur, de lup sau de cerb tretior/ alergând printre tufișurile de pe muntele Ararat.// Mi s-a schimbat din temelie firea:/ sunt pentru broaștele din bălți și pentru cai/ și îi deplâng, în mod egal, pe diavoli/ și, respectiv, pe îngerii îndoliați din rai.“ (În sfârșit). Invocându-l pe zeul Pan, contemporanul nostru amalgamează instinctiva, superba întoarcere biologică cu o euforie modernă. Senzualitatea e în apropiere, băutura fiind un stimul al dispoziției suverane: „Aș vrea să beau atât: o halbă! – / și sângele să mi-l trimit să vâneze./ Deși n-am copite, ca țapii, și barbă,/ îl întrupez la balurile vieneze,// pe zeul Pan, spre sfânta bucurie/ a doamnelor din lumea de elită./ Prin mine zeul cel uitat învie,/ iar dacă nu răsar și urme de copite,// în urma mea, și încă nu am coarne,/ e că refuz să mă hrănesc cu iarbă./ Ajută-mi sângele, la vânătoare, Doamne,/ și lasă-mă să beau atât: o halbă!!// Aș vrea să beau, din halba înspumată/ o tânără femeie în rochie de bal./ E singurul gând al cărui sens mă îmbată,/ un gând cu viclene sclipiri de cristal.“ (Ultimul zeu). Dacă apare, anxietatea actuală se disipează în amintirea infantilă: „Un scârțâit de scări în întunericul din sânge/ și leșul care geme în continuare,// întins pe grinzi, în podurile sfinte,/ cu struguri, nuci și poame, altădată,/ pe când eram copil și nu murise nimeni;/ un vecin, un cal sau prunul de la poartă.“ (Coșmar). Sufletul însuși se reîntrupează într-o ființă delicată spre a se bucura postum de libertatea largului cosmic: „Ce te vei face, suflete, fără mine? (…) Un peștișor simțindu-se, așadar liber,/ zi de zi și an după an, în largul unei mări cu valuri albastre/ sau poate chiar al sfântului ocean:/ cel dintre nori/ și îndepărtatele stele…“ (An după an). Fără prejudicii erosul se transpune într-un fast natural precum o despărțire subînțeleasă de împovărătoarea urbanitate, chiar dacă aceasta întrunește și spațiul bahic: „Vreau să-ți ridici fusta și să-ți arăți coapsele albe./ Să dansezi pe masă, închipuind nuferi și ape. Vreau/ să mă distrezi și să te aplaud, sătul de repetatele vedenii/ îndurate seara, târziu, prin falsele temple – crâșmele –/ și de tristele istorii cu poeți și poete lunatice.“ (Nuferi și ape). Dar retranșarea în trecut nu e în măsură a suprima constricțiile conștiinței urbane actuale, care oscilează între realul său particular și imaginarul firescului dezolat: „Dileme și tristeți: niște ramuri – de măslin – uscate,/ pe masa la care mă așez dacă scriu./ Și, în timp ce scriu, imaginea mea din oglindă/ învârtește Pământul, singură, până târziu.// Un exercițiu metafizic: starea de tristețe./ Un alt ecou rezumă vinul din pocal…/ «Tresari prin somn și ți se pare/ că n-ai tras podul de la mal». (…) Tristeți și dileme: niște ramuri încă pline de flori,/ într-un pom sub care lutul este străveziu.“ (Un exercițiu sever). Cu un grav avans livresc, și acesta drept o nervoasă variantă a urbanizării conținute: „Ce noapte, sub cerul însingurat și apatic!/ Un abuziv refren: solemnul «Nevermore»/ Rostit în limba sa de corbul enigmatic/ Oprit, pe ramul de la geam, din zbor.// Se află în scenă chiar tristul Herald/ întruchipat de-o pasăre hulită?/ Sau, poate, în frac, eterna ispită:/ și oculte sclipiri, în ochi, de smarald? (…) Ce noapte, Doamne, în această noapte!/ Și corbul ce se miră de funestu-i rol…/ Iar vorbele lui au sclipiri de simbol:/ Cum are, câteodată, însăși cifra șapte.“ (Nevermore!). De altminteri orașul actual e la un moment dat osândit printr-o directitate patetică: „Atâtea tristeți și atâția netrebnici pe aici:/ afaceriști oneroși,/ criminali, târfe, braconieri, hoți, răstignirea/ lui Iisus și orașe distruse din temelie/ de bombele aruncate din avioane…// iată din ce pricini mi-e rușine de faptul că sunt om.“ (O pădure). Însă dorința replierii în natură se dovedește decidentă. Până și rugăciunea apare suav împiedicată de aceasta: „Este ora/ când mă tem să stau de vorbă cu Dumnezeu.// Ori de câte ori încerc,/ la ora asta,/ respectiva ispravă,/ apare, din senin,/ lângă mine, un pui de cerb,/ și toate cuvintele (…) ies, unul câte unul, întoarse pe dos,/ din botișorul acestei viețuitoare.“ (Ora ingrată). Protestatara senzație că unele zile nu ar avea durata cuvenită: „Toate zilele se sting înainte de-a ajunge la semn./ Toate zilele sfârșesc înainte de vreme./ Este precum am fi furați la cântar, în piața de legume/ sau în magazinele unde se vând preparate din carne.“ (Caravana cinematografică). Un elan al naturii ajunge la gradul maxim al comasării ființei cu lumea, paralel cu instinctul necuvântătoarelor: „Toate crengile uscate sunt surorile mele (…) Și plânsul pe ape. Și insectele cu antene./ Ar trebui să mă exilați și pe mine într-un cuib/ (între puii, ca niște piese de șah, ai unei mierle)“. (Toate crengile). Fără sfârșit ar fi această fervență a naturii aidoma unei acolade ce îmbrățișează nu doar ceea ce e de față, ci și inevitabila tragedie nonșalant menționată. Sfârșitul obștesc fiind acceptabil grație pildei atotprezente care e viața în toate: „Moartea e bună cu noi, până când lucrurile încep/ să ia, într-o zi, o întorsătură neașteptată./ Atât de bună,/ încât, multă vreme,/ în mintea noastră înfășurată în foi de varză/ cel mai apropiat cimitir este luna./ Tot timpul, gutuiule, de parcă te-ai afla și tu/ în aceeași situație ca mine.“ (Cel mai apropiat cimitir). Creația poetică de rang înalt a lui Mircea Bârsilă ilustrează impresionantul alibi al imaginii absolute pe care o reprezintă natura.