poveste adevărată
vara lui 1979
a fost una dintre cele mai frumoase
perioade din viaţa mea.
am cunoscut o femeie afectuoasă,
puţin mâţâită
un pis-pis înţolit de la casa de mode
şi fondul plastic
cu care am şters-o la costineşti.
am stat chiar la hotel, într-o cameră
cu televizor
şi ne-am distrat excelent.
iar apa mării era transparentă şi cu
foarte puţine meduze în acel an
lucru de care ne consolam seara la
discoteca de la cantina doi
şi noaptea când ieşeam să vedem
cum se reflectă luna în spaţiul marin de la stânci
şi până la orizont.
a fost foarte mişto, foarte mişto şi o
vreme splendidă
ne-am întors la sfârşitul lui august
destul de bronzaţi
dar în bucureşti lucrurile nu au mai
mers la fel de bine.
câteodată la telefon nu îi mai
recunoşteam vocea
şi mi-a stat îmbufnată o seară
întreagă în faţa paharului de cinzano
în extenuarea şi aerul răcoros din
monte-carlo.
şi ofilită, ofilită înainte de vreme
era bricheta în mâna ei.
acum, în vara lui 1980
s-au lăsat zile orbitoare,
galben-citron
pline de parfumuri, odicoloane,
pomăduri, liubémuri
şi păianjeni cu labe lungi ca benzile
de casetofon
te îndemnau ca să tremuri.
şi niciodată, şi nici măcar încă o
singură dată
de respirat respirarea buclată
a ei, cum trecea pe bulevardul
dacia-n jos
frecându-şi de biblioteca franceză
părul sticlos
mâţâită, violetă, fardată, rujată…
aceasta este o poveste adevărată.