Nimic nu părea să anunțe un dezastru. În euforia prăbușirii regimului Ceaușescu, credeam cu toții că ieșim din comunism cu o literatură valoroasă și sincronizată, pe deasupra Cortinei de Fier, cu Europa. Ierarhiile ei profesionale – nu cele care emanau dinspre propaganda partidului unic, ci cele consacrate de critica literară și, în mare măsură, prezente în manuale și în programa școlară – erau cele corecte. Chiar și erorile ocazionale de valutare, din perspectiva noastră de astăzi, erau benigne, rezultând din regula jocului critic, nu din acțiunea deformantă a propagandei de partid și de stat. Nimeni nu suspecta că pactul subtextual care-l unea pe scriitor cu cititorul, într-o confrerie aparent liberă a valorilor estetice și culturale, pe dedesubtul cenzurii și al ideologiei comuniste, ar fi un mit: lumea citea literatură bună, nu numai românească, iar cărțile bănuite a avea un mesaj anticomunist camuflat (cum fusese ultimul roman al lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, din 1980) se vindeau „pe sub mână“ sau la pachet, obligatoriu, cu cărți nevandabile altfel.
În fond, în centrul simbolic al „revoluției“, care a fost micul ecran, amfitrionul a fost Scriitorul. Mircea Dinescu, poet neconformist și proaspăt disident, despre care vorbea postul de radio „Europa liberă“ și în jurul căruia se coagulaseră câteva curajoase, deși firave, mișcări de protest al unor intelectuali (dintre care, cum aveam să aflăm ulterior, nu lipseau informatorii și agenții de influență ai Securității), a deschis la televizor balul eliberării de comunism. Pe moment, în euforia prăbușirii minciunii instituționalizate, nimeni nu a remarcat că, înainte ca Scriitorul să-și compună o poză mobilizatoare și să declame niște cuvinte de năduf al ieșirii din sclavie (care, de ce să fim răutăcioși, au rezonat atunci în sufletele tuturor), Actorul rostise deja, cu perfectă bună-credință, necrologul proaspetei „revoluții“: „Mircea, fă-te că lucrezi.“
Entuziasmul a acoperit pentru câteva zile totul. În special fisurile adânci care existau, de fapt, în interiorul vieții literare românești, pe care uniformitatea dictaturii personale a lui Nicolae Ceaușescu o solidarizase în mod artificial. Fisuri între generații, fisuri între grupări literare și chiar – deși cu totul invizibile atunci, într-o Românie centralizată și chiar centralistă ca mentalitate – între diversele centre culturale ale țării, mai ales între Capitală și Provincie, la modul general. Iar la fisurile culturale sau sociale din rândurile publicului cititor chiar nu s-a gândit nimeni. Literatura română a pornit în aventura libertății recâștigate cu convingerea fermă, de-a dreptul axiomatică de fapt, că publicul este pe deplin și dinainte câștigat.
La consolidarea acestei convingeri (care se va dovedi funestă, la scurt timp după ce euforia libertății s-a risipit) a contribuit nu numai pactul subtextual al păcălirii vigilenței cenzurii, de care vorbeam. Funcționa, cu același efect, și iluzia că avem în România un nivel cultural foarte ridicat, un public amator de artă capabil să decodifice, pe lângă „șopârlele“ protestatare reale sau închipuite pe care autorul le strecura uneori în text, și mult mai subtilele și complicatele tehnici literare, obsesiile și problemele de creație pe care scriitorii le transformau, rând pe rând (unii din convingere că aceasta este calea, alții, din mimetism), în obiectul însuși al literaturii.
Nimeni – cu atât mai puțin criticii cei mai devotați promovării și apărării, prin mijloace profesionale, a literaturii adevărate – nu observase că apăruse deja o generație literară care era populară mai mult în cronicile de întâmpinare decât în rafturile librăriilor și, deci, în bibliotecile cititorilor obișnuiți. Sau că, într-un regim ipocrit și pervers, care lucra după plan și pusese cultura pe principiul falsei „autogestiuni“, tirajele cărților lui Mircea Nedelciu nu atingeau niciodată cotele romanelor lui Augustin Buzura, după cum nici volumele de versuri ale lui Traian T. Coșovei nu apăreau în zeci de mii de exemplare, asemenea celor ale lui Marin Sorescu sau Ana Blandiana.
E mai puțin important dacă în această ecuație intra cenzura, dornică să blocheze afirmarea unei generații de scriitori „contestatari“ (mai degrabă închipuiți, între noi fie vorba), sau calculul economic al editurilor, dornice să câștige mai mult de pe urma scriitorilor consacrați decât să riște, în acei ani de „autogestiune și autofinanțare“, pe mâna unor nume mai puțin cunoscute. Important era rezultatul: și anume, că mult-trâmbițata schimbare a codului literar – adică a modului în care scriem și citim literatura –, deși s-a produs în mod vizibil în anii 1980, nu a fost completă. Și nu este completă nici azi. Scriitori importanți ai generației optzeci sunt, practic, necunoscuți publicului larg, iar generația în întregul ei a devenit istorie literară fără ca unii dintre participanții la schimbarea codului literar să fi fost vreodată cu adevărat cunoscuți de cititori: cum am spune într-un limbaj neprotocolar, uitați înainte de a se fi afirmat. E inutil să rănesc orgolii, citând nume. E de ajuns să spun că, exceptându-l pe Mircea Cărtărescu, a cărui popularitate este, pe lângă valoare, rezultatul unei campanii de promovare fără precedent în literatura noastră, niciunul dintre componenții Cenaclului de Luni sau ai Cenaclului Junimea – cele două spații de formare și de rezonanță ale optzecismului – nu are azi popularitatea la care l-ar fi îndreptățit valoarea literară propriu-zisă. Scriitori și intelectuali eminenți, de certă anvergură europeană, ca Marta Petreu sau Mircea Mihăieș, sunt mai puțin cunoscuți decât ar merita. Iar cei care sunt cât de cât mai cunoscuți, ca Florin Iaru, sunt populari pentru cu totul alte activități decât literatura lor propriu-zisă, care rămâne obscură pentru cititorul obișnuit.
Nimeni nu părea conștient, de asemenea, că într-un mod pervers și neașteptat, comunismul reușise să dea lovituri grave culturii române și că, sub masca „restabilirii spiritului național“, regimul Ceaușescu continuase să erodeze, în alt mod, bazele literaturii.
În primul rând, ar trebui să nu ne fie teamă să recunoaștem că, deși nu are caracteristicile visate de ideologii comuniști de ieri, omul nou există. Una dintre trăsăturile esențiale ale personalității sale este incultura: un soi aparte de incultură, în care lectura cărții este substituită de diverse simulacre. Omul nou, străin de cultura umanismului liberal de tip european, nu a recăzut în folclor: mă refer, desigur, la folclorul urban, cu alte mituri și alte tipare stilistice. Așa ceva, dacă s-ar fi întâmplat, încă n-ar fi fost o catastrofă, căci între folclor și cultura cărturărească există o delimitare paradigmatică netă, care exclude metisajul. Simulacrul de cultură al omului nou este un amestec indisolubil de informație preluată necritic din mass-media, de cultura de consum de nivel scăzut și de oralitate urbană amestecată. Acest om nou nu citește literatură, dar are opinii pe care le și exprimă răspicat: în primii ani de după 1989, în presa redevenită liberă, în anii din urmă, în mediile de socializare.
Scăderea lecturii literare era, de altfel, vizibilă, la o privire mai atentă, cu cel puțin un deceniu înainte de prăbușirea comunismului. Cu toată că, în principiu, România era închisă față de lumea din afară – chiar și față de evoluțiile din celelalte state comuniste –, această închidere nu a fost totuși ermetică. „Filtrate“ ideologic, anumite fenomene provenind din Occident au ajuns și la noi: de pildă, tendința de creștere a ponderii divertismentului, sportului și turismului în preferințele de petrecere a timpului liber, în detrimentul culturii înalte. Ineficientă și dezinteresată de calitatea vieții omului obișnuit, societatea socialistă a produs, totuși, o anumită bunăstare pentru unele categorii sociale, ca și o anumită diversificare a ofertei de loisirs a societății. Tirajele cărților au rămas mari pe toată durata sistemului comunist, iar în ultima lui fază chiar mai mari decât în prima: dar numai ca efect al alfabetizării și al persistenței unei categorii relativ sărace de populație, pentru care cartea rămânea cea mai ieftină variantă de petrecere a timpului liber. Însă cartea de literatură română a continuat să scadă inexorabil în preferințele publicului, după cum ne lasă să înțelegem puținele informații despre tiraje la care avem acces datorită scrierilor confesive apărute după 1990. În special literatura cea mai nouă și speciile dificile (poezia, dramaturgia, critica literară) aveau tiraje din ce în ce mai mici, pe măsură ce criza politică a regimului era dublată de o criză economică nemărturisită. Tirajul de 3000 de exemplare al unui volum de poezie poate părea uriaș, în comparație cu cele de 100 până la 300, câte are azi o asemenea culegere, însă e mult mai mic decât cel de 6-10.000 de exemplare, câte avea o carte similară cu numai un deceniu înainte.
Vor fi contribuit la această scădere a interesului pentru literatură, firește, și pierderile suferite de breaslă la începutul ultimului deceniu comunist. În 1980 a murit Marin Preda, iar în 1983, Nichita Stănescu. Amândoi, prematur: primul la 58 de ani, cel de-al doilea, la numai 50. Dacă adăugăm și alte asemenea dispariții simbolice, care au afectat ulterior toate generațiile literare – de la supraviețuitorii interbelicului, ca Șerban Cioculescu sau Constantin Noica, la mult mai tinerii optzeciști, ca Dan David –, rezultă o evidentă șubrezire valorică a literaturii. Ei i s-a adăugat și o latentă pierdere de credibilitate.
Sub semnul acestor pierderi însumate, literatura română a reintrat în zodia libertății.
(Prolog la Istoria literaturii române la finalul secolului XX și începutul secolului XXI, aflată în lucru)