Ne amintim de anumite versuri ale lui Hölderlin, analizate de Heidegger, și care, într-un fel sau altul, pun o pecete aspră asupra vremurilor pe care le străbatem. Unul din aceste versuri este faimosul „la ce bun poeți în timpuri sărace“… Se mai traduce și cu vremuri de restriște… eu aș spune vremuri mizerabile, dar poate cuvântul ar fi prea dur. Problema principală nu constituie aici poeții care indiferent de vremuri și-au făcut datoria, ci înseși vremurile care, deși primesc atributul de „sărace“, nu au nicio legătură cu aspectul material. Heidegger a făcut respectiva analiză imediat după război, într-un timp aproape blestemat, când vedea în ce hal a ajuns Germania. Hölderlin a scris poemul cu pricina Pâine și vin într-o vreme destul de senină pentru țara sa care, e drept, nu realizase unificarea, dar reprezenta o sumă de teritorii în care domneau tihna și bunul simț. În fine… Dar amândoi, și poetul, și hermeneutul, se refereau la o sărăcie, la o stare de criză și de suferință care încarcă sufletul, îl face greu și nu-l lasă să zboare. La un moment dat Heidegger face o observație care ne înfricoșează. „Lung este timpul sărac al nopții care a cuprins lumea. Noaptea aceasta trebuie, mai întâi, să-și atingă după o lungă cale, propriul ei miez. În miezul de noapte al acestei nopți, sărăcia timpului este fără de margini. Căci acum timpul acesta mizer nu-și mai dă seama nici măcar de propria lui sărăcie…“ Iată, întâlnim cuvântul „mizer“… O asemenea mizerie, am spus, nu are de-a face cu condițiile materiale și nici chiar cu anumite vitregii ale istoriei. Poetul și filosoful împreună intuiesc faptul că omenirea se află într-un plonjon care nu poate sfârși decât într-un miez misterios de noapte unde nimeni nu știe ce se ascunde. Ideea este următoarea: nu suferința ca atare sau depresia te doboară, ci sărăcia spirituală care usucă sufletul și-i interzice orice vibrație. Între o lume îmbelșugată și o alta pustiită de orori și fărădelegi diferența nici nu este foarte mare. Poate celor oropsiți, având intuiția adevărată a dezastrului, li se oferă șansa de-a se trezi din somnolența în care trăiseră până atunci. Alte cuvinte memorabile. „În această vârstă a lumii cuprinsă de noapte, abisul lumii trebuie să fie cunoscut și îndurat până la capăt. Dar pentru aceasta este necesar să apară cei care ajung până în abis…“. Ei bine, cine sunt aceștia care ajung atât de jos sau atât de departe? E greu să-i numim. Sunt oare martirii? Sunt gânditorii retrași din lume? Cine or fi? Oricum, distincția pe care o impune filosoful german, între temei și abis, e teribilă. Cu alte cuvinte, am pierdut temeiul, măcar să nu pierdem abisul… Pe zei i-am pierdut, atunci ce ne-a mai rămas? Da, ne-a rămas urma lor. Iată alte cuvinte de mare importanță. „A fi poet în timpuri sărace înseamnă să te apleci prin cântec asupra urmei zeilor dispăruți…“. Deci asta înseamnă să fii cu adevărat poet. Într-o lume invadată de sute de mii, dacă nu chiar de milioane de poeți, poeții adevărați se numără pe degete. De ce asta? Fiindcă puțini dintre noi, poeții, conștientizează abisul pe care calcă. A-l conștientiza însă reprezintă un risc enorm. Atunci, când vei vedea că nu ai nimic sub tălpi, te vei prăbuși ireversibil cu o singură șansă: aceea ca prin cădere să ajungi în miezul nopții. Există oare o lumină miezonoptică? Grea întrebare.
După cum se știe, Heidegger s-a ocupat în opera sa filosofică și de câțiva scriitori. Aceștia sunt Hölderlin, Rilke, Trakl și Stefan George. Probabil i-a ales deoarece a simțit că în poemele lor există un licăr sau o urmă a zeilor dispăruți. Dacă în privința primilor doi intuiția filosofului este îndreptățită, Trakl, bunăoară, pare să nu-și găsească locul. Și totuși… Nu sunt deloc mulți autorii care au traversat noaptea cu ochii larg deschiși, fără să-și ducă mâna la față pentru a se feri de ororile văzute… Aceștia sunt cu adevărat autorii „maudits“ a căror faimă nu egalează sau nu recompensează nici pe departe infernul pe care l-au străbătut… Mai bine așadar să fii cuminte și modest decât genial și supus marilor riscuri. „Timpul nu este sărac numai pentru că zeul este mort, ci pentru că muritorii nu-și cunosc aproape deloc propria condiție de muritori și abia de sunt în stare să și-o trăiască…“, mai spune Heidegger. Avem de-a face din nou cu niște reflecții avertisment pe care nu e cazul să le ignorăm. De la sfârșitul războiului și până acum au trecut mai bine de opt decenii. S-au schimbat multe, dar parcă nu s-a schimbat nimic. Condiția umană nu s-a îmbunătățit. A crescut pe alocuri nivelul de trai, dar asta-i ceva superficial. Omul e tot abandonat sau el și-a creat abandonul pe care, culmea culmilor, nu și-l poate conștientiza. Dar gânditorul, ca și poetul, e singur. Se află în fața unei societăți nemiloase. De aceea se întreabă: la ce bun că sunt pe lume? Nimeni nu-i răspunde, deși de răspuns are cea mai mare nevoie. Acesta ar trebui să vină dinspre preot, dar care, vai, de cele mai multe ori, cu un fel de răutate, îi întoarce spatele bietului căutător…