Horia Vicențiu Pătrașcu este unul dintre tinerii filozofi români care constituie un fel de avangardă în domeniu, diversificând spațiul de reflecție și apelând la faptul literar, cultural, ca punct de sprijin și context favorabil dezvoltării ideii, așa cum o probează volumul său anterior Tratat despre filozofia emoțiilor. Despre iubire, libertate și fericire. Recentul volum, Cum să devii nemuritor. Studii de thanatologie filosofică (Editura Eikon, 2026) surprinde nu atât prin temă, cât prin cuprinderea ei, inclusiv în sfera emoțiilor, ducând pasarele neașteptate și profitabile la literatură (unul dintre motivele pentru care recenzez această carte). Utilizarea textului literar ca revelator pentru o serie de interogații filozofice mi se pare un câștig deopotrivă pentru filozofie și literatură care se oglindesc și se adâncesc reciproc și care probează o filiație, o înrudire care este scoasă treptat la suprafață. Am apreciat la studiile etnologului Șerban Anghelescu, în Agon și Farmecul discret al etnologiei, același lucru, faptul de a interoga, analiza plinul de sugestii al textului literar cu instrumentele disciplinei sale, revelând reflexe mentalitare, conduite de ordin religios, raporturi fin întrețesute între sacru și profan. Volumul este alcătuit dintr-o serie de studii grupate în trei părți: „Metamorfoze și transmutații“, „Conatus. Străduința de a fi“ și „Extaze temporale“, prin care autorul traversează o problematică diversă, de la chestiuni de Teodicee, orizontul teologic al dezbaterii constituind o permanență, cu o propunere foarte curajoasă de a gândi în termenii antropologiei culturale modelele soteriologice precum „învierea morților“ și ceea ce filozoful numește „uciderea pruncilor“, la problema situării morții în limbaj sau la propunerea unor soteriologii particulare cu autori precum Matei Călinescu și Constantin Noica.
Tema morții este indisociabil legată de tema vieții, cu corolarul binecunoscut al unei vieți bune care cheamă o moarte bună și reciproca unei vieți „rele“, rău conduse, care cheamă o moarte rea. Din acest tipar ne scoate moartea martirică, viața este exemplară, moartea e cumplită, o moarte nedreaptă dată dreptului sau accidentul, hazardul, neașteptatul survenirii morții, care deschide nu doar pentru filozofie, ci și pentru literatură, vastul continent al absurdului sau încă și mai provocatorul gest al sinuciderii. Demersul lui Horia Pătrașcu se apropie întrucâtva de cel al lui Giorgio Agamben din Homo sacer, acolo unde vizează raporturile sociale pe care moartea le presupune, mai precis instrumentalizarea politică, chiar în sensul foucaultian al unei biopolitici, sau dimensiunea religioasă a fricii de moarte prin ceea ce filozoful numește modul praxiologic de a gândi, și anume în și prin limbaj, în termeni maniheici, ai dicotomiilor fundamentale bine-rău, frumos-urât, util-inutil și deopotrivă apelând la o serie de eufemisme care să „îmblânzească“ moartea („la mort apprivoisée“) în termenii lui Phillipe Ariès din Omul în fața morții. Limbajul consacrat, atât în sens medical științific, cât și social-religios creează „iluzia“ unei continuități a vieții după moarte sau, altfel spus, o perspectivă a morții ca etapă a vieții, care nu o încheie, ci o depășește. La fel, în analiza acestor atitudini „în fața morții“, de la interogație la răspuns, o parte dintre studiile cuprinse în acest volum privilegiază un tip de reflecție pe care am mai întâlnit-o la un filozof precum Paul-Ludwig Landsberg, Eseu despre experiența morții urmat de problema morală a sinuciderii, deși Horia Pătrașcu tinde către o recirculare/recontextualizare a limbajului clasic al filozofiei în ceea ce ea are sistematic. Remarcabil în aceste studii, care atacă problema din diferite unghiuri este o depășire a perspectivei antropologice/etnologice de care nu se poate disocia complet, dar și a celei teologice pe care o chestionează prin filozofie, o încercare de a stabili ca ultim orizont o cunoaștere de tip filozofic, redând astfel filozofiei o putere care este deopotrivă a adevărului, a lucidității și in extremis salvaționistă, situând filozoful într-o poziție de mythbuster.
De pildă, atunci când situează limbajul în contextul problematicii thanatologice, Horia Pătrașcu pornește de la demersul sesizat de antropologi al încercării omului civilizat de a rezolva scandalul tăcerii care se instaurează ulterior morții, o problemă mai spinoasă decât cea a corpului lipsit de viață care este pregătit pentru o existență postumă în cadrul culturilor și civilizațiilor arhaice unde teama de mort e mai mare decât teama de moarte. În fapt, o parte dintre studiile din această carte sunt dedicate unor forme nu atât eufemizate, cât afine ale morții, de la înstrăinare (xeniteia) la însingurare, fiecare cu propria lor ontologie, de la plictiseală/bovarism la sinuciderea ca idee, ca proiect, ca moarte amânată la Cioran, de la nihilism la pesimism etc. Punctul de pornire este cel mai adesea legat de lumea lui homo religiosus/homo sacer, problemă pe care filozoful o transportă în contextul unei lumi secularizate, weberian dezvrăjite, a „ omului practic“. De fapt, perspectiva este dată de lumea „omului practic“ confruntat cu paradoxurile terminale pe care moartea le ridică, dar cu revizitarea analitică a răspunsurilor pe care omul religios le-a oferit și pe care, în parte le discreditează filozoful în măsura în care le deconstruiește, le dezvăluie caracterul aporetic sau sofistic sau caracterul de soluții viabile într-un anumit context istoric cu o anumită problematică ontologică, fapt care-l apropie în demersul său de un Ioan Petru Culianu din Gnozele dualiste ale Occidentului. Spre exemplu, discutând despre înstrăinare ca defamiliarizare, ieșire din familiar, ca „reaprop(r)iere a ceea ce a fost pierdut“, în fapt o perspectivare a morții ca ieșire treptată, discretă, din lumea aceasta, Horia Pătrașcu pornește de la experiența monahală a căutării isihiei, în timp ce reconstruiește pentru noi un tipar comportamental „devant la mort“, în funcție de care putem situa formele de înstrăinare anxioase ale omului modern, de la alienare la bovarism sau nostalgie.
Două studii plasate către finele volumului fac apel direct la textul literar, cel al lui Matei Călinescu Un altfel de jurnal și cunoscutul text al lui Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici, recitit din perspectiva eseului lui Constantin Noica, Scrisori despre logica lui Hermes. Situația paradigmatică dată de titlul cărții lui Ariès, Omul în fața morții, este reluată în aceste două contexte și cu trei texte, care abordează proximitatea morții ca frontalitate a ei și sursă a discursului filozofic, a unei reflecții liminale. Primul caz nu ține de o ficțiune, ci implică o situare care are particularul ei, altfel generalizabil în sensul unei pedagogii. Matei Călinescu descoperă că suferă de un cancer terminal și își propune să trăiască din aproape în aproape, fiecare zi ca fiind ultima (iată o propunere asupra cărora creștinismul și filozofia coincid la un moment dat) dar nu în economia horațiană, prudentă și oarecum hedonistă, a lui carpe diem, ci în cea ultimativă, restrictivă a timpului care a mai rămas, consemnând observațiile în marginea acestei vieți pe datorie. Situația limită în care este pus teoreticianul îl transformă într-un filozof, un thanatolog, care se ia pe sine ca obiect de studiu, observând acest mod de a discredita iminența morții printr-un mecanism psihologic desprins din filosofia lui als ob (ca și cum) a lui Hans Vaihinger, adică a trăi ca și cum moartea nu ar exista. Tema imortalității se regăsește pe întreg parcursul reflecțiilor cu privire la moarte, dar aici ea beneficiază de regia proprie, de o atitudine pe care Horia Pătrașcu o numește „eroismul bine temperat“ diferit de soluțiile/situațiile standard: „Nicio convertire miraculoasă, nicio revelație fulgerătoare, nicio magnifică retractare, și nicio tulburătoare pocăință nu întredeschid posibilitățile de evaziune din acest spațiu ca timp tot mai strâmt, din constricția acestui timp serpetin.“ Fără a face apel la strategiile discursive ale salvării, Matei Călinescu trăiește într-un timp de-viitorizat, constatând „lărgirea în interior a clipei prezente“, „banalitatea miraculoasă a prezentului «bolnav»“, farmecul „noutății repetitive“, și ascultându-și pentru prima oară poate trupul, care cu titlul cărții lui Gheorghe Crăciun, – alt scriitor care se autoanalizează într-o situație limită –, „știe mai mult“.
În Scrisori despre logica lui Hermes, Noica încearcă să dea un răspuns logic morții, să o raționalizeze dincolo de faptul biologic sau cel teologic, nefiind un credincios. Mântuirea „logică“ este o mântuire prin noi înșine, iar sensul acestei soteriologii la purtător este cel al devenirii, prin a așeza Sinele în centrul proiectului vieții, un proiect de autocreație, de în-ființare, proiect cu care Noica răspunde des-ființării pe care moartea o aduce. Trebuie menționat că Noica rezervă această salvare doar oamenilor excepționali, geniilor, care și-ar putea asigura nemurirea prin realizarea maximală, deplină a tuturor posibilităților/disponibi lită ților lor creatoare. „O asemenea credință asociază un sens literal «creației de sine». Sinele propriu este, în orizontul acestei credințe, rezultatul unui act de creație demiurgică a personalității excepționale care, creându-se pe sine, se salvează de la dispariția care-l paște pe omul obișnuit, care l-ar paște și pe el dacă ar fi sau ar rămâne un om obișnuit, adică într-un timp «rotitor», și nu ar intra în așa-numitul «timp rostitor», care este un fel de eon înființat tocmai de către omul de geniu.“ Filozoful mizează pe o transcendență laică, pe posibilitatea de a face ca spiritul să dureze prin intermediul operei, expresia, urma materială a acestui excepționalism. De altfel, prudent, Horia Pătrașcu utilizează corect, în câteva rânduri, termenul de credință cu privire la thanatologia nicasiană. Filozoful de la Păltiniș, observă autorul, ar fi marcat precum întreaga sa generație interbelică (Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu etc.) de o sensibilitate religioasă livrată sub semnul profetismului, și într-un fel, gândește în bună parte ca scriitorii care-și survolează imaginar eternizarea în posteritate pornind de la datele succesului incontestabil livrat de clipa prezentă.
Cartea pe care ne-o propune Horia Vicențiu Pătrașcu este una dintre cele mai provocatoare pe care le-am citit în ultimul timp și prin faptul că atacă o temă complicată, dar și prin propria sa situare în subiect, deductibilă fără a fi postulată, suspendată ca în dialogurile platoniciene fără fixarea care închide și limitează, o carte reper pentru filozofia contemporană românească, dar extrem de utilă și pentru studiile literare.