Dacă romanele mainstream ale lui Cezar Petrescu sînt încărcate de elemente proprii literaturii de senzație, ceea ce l-a expus pînă azi rezervelor criticii, prozele sale interbelice arondabile genurilor paraliterare sînt piese de excelență. Cel mai celebru e romanul Fram, ursul polar (1932), capodoperă a prozei noastre „pentru copii“ (Cărțile cu Apolodor ale lui Gellu Naum descind din ea…) unde, pe formula narațiunilor cu exploratori, e matrițată, în stil Jack London, identitatea unui inadaptabil: ursul de circ prins între două lumi la care nu mai aderă. Aranka, știma lacurilor (1928) are însă un caracter mult mai ofertant. Un specialist în literatura gotică și neogotică precum Cătălin Ghiță e îndreptățit să vadă în ea o „bucată antologabilă“ în galeria de „vedete ale scriiturii terifiantului“, dacă ar fi fost scrisă într-o limbă de circulație europeană (v. Deimografia. Scenarii ale terorii în proza româneas că, Institutul European, Iași, 2011, p. 119). Pînă și G. Călinescu, în Istoria… sa inclementă cu autorul Întunecării, îi acordase o oarecare considerație. În mod ironic, într-o epocă în care romanul face legea inclusiv în literatura lui Cezar Petrescu, nuvela în cauză dă mai bine seamă de arta autorului ei decît, să zicem, Calea Victoriei sau Ochii strigoiului. Iar în materie de literatură „goth“, e superioară microromanului vampiric Domnișoara Christina al lui Mircea Eliade (1936), pe care l-a și stimulat. Din păcate, ambele proze au avut parte, pînă acum, de ecranizări mediocre.
A apropia Domnișoara Christina de Aranka… în cheia unor replici autohtone la imagologia ficțiunii lui Bram Stoker nu e tocmai adecvat. Ceea ce au în comun cele două scrieri fantastice nu e vampirismul, ci spectralitatea, stafia descinsă, pe calapodul Romantismului negru, dintr-un portret feminin cu ochi vii: o reprezentare Ancien Régime standard, care bîntuie modernitatea europeană în criză și fragila identitate autohtonă de după Marea Unire. Imaginilor exotizante ale „castelului din Carpați“ le corespunde la Cezar Petrescu un castel părăsit din mlaștinile pustei maghiare, la frontiera transilvăneană. Vampirici sînt, în Aranka…, doar țînțarii anofeli, în care terestrul avocat dr. juridic Silvestru Hotăran vede cauza unică a sfîrșitului conților Kemény, aristocrați a căror genealogie se confundă cu însăși istoria Ungariei. Ecuația identitară are o complexitate înșelătoare, pe măsura compoziției literare multistratificate: de la nivelul exterior al „ramei“ ironice, cu elemente de narațiune detectivă, pînă la dramatismul ocult al intrigii centrale. Decăderea familiei de grofi cu strămoși din vremea Cruciadelor, are ca epitaf devalorizarea dramatică a moștenirii acestora prin intermediul noului stat român. După moartea într-un azil din Budapesta a ultimului descendent, Andor, pe 21 decembrie 1926, licitația administrată tipicar de avocatul clujean sus-menționat (un Mariu Chicoș Rostogan ambalat british) reușește să vîndă biblioteca familiei la o sumă supralicitată în aparență, dramatic sub-licitată în realitate. Rama narativă, care-l asociază partenerial pe naratorul muntean („scatiu transcarpatic“ și amator de cărți vechi) cu ardeleanul Hotăran, e scrisă într-un registru șarjat frivol. Un automobil de mare viteză îi duce, dincolo de munți și păduri, în zona dezolantă unde furtunosul conte Armin s-a refugiat, după revoluția pașoptistă, ca să-și trăiască ultimii ani în singurătate, alături de firavul fiu Andor. Iubirea bolnăvicioasă pentru cărți și genealogii a celui din urmă se asociază cu refuzul „efeminat“ al exercițiilor fizice și al armelor. Evazionismul livresc degenerat ia astfel locul eroismului defunct, iar în biblioteca de la castel cărțile de ocultism, magie și spiritism exilează pe rafturile din spate tratate renascentiste inestimabile. Raportul cronologic comentat pe care Hotăran îl face istoriei familiei, urmărindu-i decăderea de la „descălecatul“ din 1860 al lui Armin, e o narațiune secundară acută, în stil de proces verbal, menită să demonstreze ravagiile „anofelului.“ În fapt însă, febra, insomnia, delirul și celelalte îi aparțin doar lui Andor, nu tatălui Armin, nici fiicei Aranka Maria Ștefania, concepută la 54 de ani cu o tînără de lîngă Sibiu (Ana Porumbacu) în tentativa de a regenera sîngele istovit al neamului. Dragostea bizarului maniac pentru contesa pe care-o claustrează la castel, ucigînd-o, într-o criză de furie, pe servitoarea care-o ajută să fugă, are un caracter la fel de bolnăvicios ca și fixația pentru propria genealogie; Ana îi apare ca reîncarnarea principesei Azisa, nepoata sultanului Saladin de care fusese îndrăgostit acum 700 de ani strămoșul său avataric (cavalerul islamizat Ștefan Koloman Andrei Kemény), și doar pasiunea pentru tînăra româncă îl face să-și suspende, o vreme, ședințele de magnetism și spiritism. Sinuciderea prin înecare a contesei, petrecută în 1901, cînd fetița cuplului avea 4 ani, îl împinge însă definitiv în delirul comunicărilor telepatice, ca pe B.-P. Hasdeu după moartea prematură a Iuliei, generînd totodată un spectru feminin care bîntuie noaptea mlaștinile castelului; ulterior dispariției inexplicabilă în bălți a Arankăi, în 1919, „știma“ sa o înlocuiește pe cea a mamei, făcînd faima sinistră a locului (evident, Hotăran va pune supranaturalul pe seama abrutizării malarice a locatarilor).
Dimensiunea politică a nuvelei a fost mai rar chestionată. Familia Kemény are un istoric tulbure, oscilînd între eroism de cuceritori catolici maghiari și erotism de renegați în serviciul ocupațiilor otomane. Comunicările mediumnice îi aduc lui Andor un succes londonez care-l face suspect, în 1914, de trădare în favoarea Marii Britanii, înainte ca agravarea delirului și conflictul cu fiica să-i aducă internarea definitivă. Amazoană rebelă educată la Cambridge în adolescență și iubitoare de vînători în mlaștini ca bunicul Armin, Aranka se îndrăgostește romantic, după căderea Imperiului habsburgic, de fiul servitorului Miklos de la castel (Tivadar Vágo), devenit locotenent în armata republicii sovietice a lui Béla Kun. Ceea ce n-o împiedică să împuște pe fereastră doi soldați maghiari, înainte de intervenția victorioasă a Armatei Române. Cîteva zile mai tîrziu are loc dispariția ei în bălțile din apropiere. E – probabil – a doua trimitere din proza autohtonă la republica lui Béla Kun; prima fusese, în 1924, romanul Moartea unei republici roșii de F. Aderca, controversat din cauza poziționării neutraliste a autorului.
Lăsat trei zile singur de avocat în castelul scos la vînzare, „înveninat“ cu voluptate de atmosfera bolnavă și tristă a acestuia, naratorul nuvelei trece de la bravadă la confruntarea nocturnă cu moartea, parcurgînd toate fazele spaimei după ce explorează, întîi, domeniul (o „împărăție a apelor“ în stadiu avansat de descompunere), apoi canalul părăginit de comunicare cu „lacul Turcilor“ și interioarele sinistre, unde camera fetei rămîne unica insulă de intimitate. Adevărat tur de forță, punerea în pagină a atmosferei de teroare e la nivelul weird-ului unor Emily Brontë, Edgar Allan Poe sau H. P. Lovecraft. Urmărit de un gușat abrutizat (Gyula, fratele idiot al lui Tivadar și probabilul ucigaș al Arankăi), ghidat, totodată, de ochii vii ai portretului adolescentei (pe care, amețit de vinul de Tokay, îl doboară pentru a-și conjura groaza), naratorul regățean se adaugă altor victime ale stafiei, soldați maghiari și români, scufundat în mlaștini și salvat in extremis lîngă cadavrul în descompunere al Arankăi. Identificarea neașteptată a sufletului care-și căuta – și își va găsi – izbăvirea, produce dispariția definitivă a spectrului și rezolvă problema moștenirii în favoarea liniei lui Andor, ultimul decedat în ordine cronologică; totul, spre satisfacția naivului Hotăran, care vinde doar cărțile de ocultism antamate de un misit evreu din Pesta, ignorînd existența inestimabilă a celor vechi…
Stafia feminină are însă o bătaie ficțională lungă; codificată fantastic, ea trimite, psihanalitic vorbind, la umbra unui Vechi Regim maghiar întors împotriva lui însuși. Contele Armin se retrage definitiv la castelul periferic din bălți, încărcat de amintirea războaielor cu otomanii, după ce cade în dizgrația Curții, își risipește averea în orgii și își ucide, din gelozie, cel mai bun prieten într-un duel, în timp ce soția i se stinge „de lingoare“ în Italia; șuiul său fiu Andor („maniac pitic cu frunte înaltă de gnom“) își ucide la rîndul lui servitoarea care-i ajută soția valahă captivă să fugă; rezultat al unui metisaj analog celui fantasmat de Andor în legătură cu strămoșii „turciți“, Aranka împușcă doi colegi de regiment ai iubitului fiind probabil ucisă, în timpul fugii cu barca, de gușatul gelos pe fratele său, locotenentul revoluționar. Și Aranka, și Andor intră în conflict cu tații lor nobili și se lasă tentați de mezalianțe sfidătoare. În fapt, dinastia Kemény pare a sfîrși de blestemul unei boli identitare autoimune, nu de malaria „anofelilor“, tratată cu desecări și chinină de pozitivul avocat ardelean; iar mlaștinile castelului gotic scos la mezat în epoca „lui Ford, a radiofoniei și a Ligii Națiunilor“ sînt metafora tensiunilor unui subconștient imperial încărcat, lichidat de modernitatea pe care-o bîntuie decadent, seducător și terifiant.