Inteligența artificială intră tot mai mult în existența noastră, fără ezitări. Ezitările ne aparțin mai ales nouă, consumatorilor de… minte, dar vedem zi de zi cum ne sînt ignorate. IA își dovedește tot mai mult utilitatea, una am zice imprevizibilă, dar își impune și prestația ca temă de meditație. Abordările de toate felurile nu o mai pot ocoli. Se fac și se scriu studii ce înaintează într-un teritoriu care, generic, poate fi socotit unul de graniță. Concluziile dezbaterilor vor fi mereu surmontate de noi provocări. Cînd credem că un subiect de discuție este închis, apare un altul, provocator în continuare. Sîntem fascinați mereu de performanțele IA, privind suspicioși spre posibilitatea ei de a o lua înaintea minții noastre (care totuși o produce și o girează, încă), ni se pare uneori infailibilă, cu puteri discreționare în avantajul imaginii ei, și încă nu o suspectăm că ar putea greși. Dar o mare descoperire în raport cu IA este să constatăm că și aceasta greșește. Condiția ei poate fi detectată în situații dintre cele mai banale.
Nu de mult timp, presa ne-a adus informația (să sperăm că nu falsă) privind discuția dintre un medic și pacientul său din Galați. Un bărbat operat din cauza unei complicații legate de un abces i-a cerut explicații chirurgului pentru durata intervenției, pacientul fiind pus în temă de ChatGPT că operația ar fi trebuit să dureze o oră, nu douăzeci de minute, prin intervenția directă a chirurgului. Se zicea că „specialistul” online îl convinsese anterior să rămână acasă, până cînd situația s-a agravat și a fost nevoie de intervenție chirurgicală. Nu intrăm în amănuntele disputei, care a antrenat diverși specialiști persoane fizice, dar concluzia ar fi că „baza” în asemenea cazuri – medicale – rămîne deocamdată tot mintea omului, un om în carne și oase. În stabilirea unui diagnostic, inteligența artificială greșește în aproximativ jumătate dintre cazuri, chiar și atunci cînd este „ghidată” corect. Asta nu înseamnă că aceasta nu are o mare utilitate în medicină, ca și în alte, foarte multe, domenii de activitate. Însă cum punem în relație greșelile ei cu viața omului?
Un „experiment” personal mi-a dat și mie de gîndit, inițial amuzîndu-mă, dar mai apoi îndemnîndu-mă spre meditație… La un moment dat, verificînd niște date, i-am cerut „Inteligentei” (cu t, nu cu ț) să-mi explice cuvîntul-valiză „Filousophe” inventat de Victor Hugo în romanul Mizerabilii. În întrebare, n-am pomenit de scriitor. Rezultatul, generat imediat de AI: „Sophe” este o piesă muzicală electronică produsă de FilOu. Aceasta a fost lansată în cadrul seriei „Vinyl Only“ a Casei de discuri Fantastic Friends Recordings. Explicația era asortată cu datele tehnice de rigoare, inclusiv faptul că piesa face parte dintr-o colaborare pentru o ediție pe vinil, aducând laolaltă artiști precum Christian Burkhardt și Nils Twachtmann. Pe alte căi, ușor ocolite, am obținut explicația bună: Hugo folosește termenul „filousophe” (filuzof) pentru a descrie personajul Thénardier, un hangiu necinstit și lacom, cu o anumită pretenție intelectuală, căruia îi place să raționeze pedant pentru a-și justifica escrocheriile. Termenul desemnează un escroc care se dă drept gânditor, fals filosof sau intelectual necinstit. Cuvîntul n-a prea făcut… carieră, dar, azi, am putea constata că de asemenea „personaje”, precum Thénardier, ar cam fi plină țara sau politica noastră, românească. În solicitarea inițială, Inteligenta mea nu s-a mai complicat apelînd la istoria literaturii, limitîndu-se la o explicație cu priză la realitatea imediată, în care cresc oamenii din universul virtual…
Într-un experiment de studiu filologic de la Literele clujene, un student a convins-o pe IA că are o anumită identitate, cum ar fi o „ciupercă cu aripi” (v. Dilema, nr. 107/2026). Inițial, IA a ezitat, dar, prin insistența studentului, și-a recunoscut identitatea impusă și s-a comportat ca atare. Experimentul pare amuzant, dar ascunde sau relevă o realitate care te lasă aproape fără replică, deocamdată. Un alt experiment sugera că IA n-ar putea avea o „conștiință” artificială autonomă, „care să aibă o voință intrinsecă de a afla mai multe despre lume și despre oameni”.
În situația actuală, IA are însă o capacitate uluitoare de a „răsfoi” informațiile existente, cu o viteză pe care, cum să zic, nu o pot atinge nici măcar rachetele care plasează sateliți pe orbite interstelare. Rezolvă cu precizie probleme care pun la mare încercare ființa umană. Dar nu poate gîndi. Nu poate gîndi ca un om, autonom. Ceea ce mă pune pe gînduri – în elaborarea unor scenarii – este faptul că și IA începe să aibă erori. Mai ales în cazul căutării unor răspunsuri la solicitări umane care ies din conformitatea cu Realitatea în ceea ce aceasta are obiectiv din punct de vedere caracteristic. Ei bine, nu are o conștiință artificială autonomă, dar ar putea risca să ajungă la o saturație de cunoaștere? Azi, deocamdată, nu. Dar în ce măsură omul îi oferă mereu informații, sau în ce condiții își oferă mereu informații sieși? Și ce înseamnă „informații noi”? S-ar putea întîmpla ca, în gloria impetuozității ei, să ajungă la un declin cognitiv?
În zona erorilor, nisipurile sînt înșelătoare. Deschide mari perspective în majoritatea domeniilor de activitate – industrie în general, medicină, turism sau război, dar întrebarea este dacă se poate pierde cu firea. Cu firea ei precară și artificială, cîtă e. IA poate fi înșelată. Va învăța oare să înșele? Să intre în firea omenească? (Grea întrebare, dar, pe de altă parte, strict retorică.) Din moment ce comite erori, trebuie să admitem că eroarea e (și) creatoare. În ce tentații ar putea să o arunce eroarea? La dispoziția cui? Trezește suspiciuni. În ce măsură ar fi tentantă să fie prudentă, să manifeste prudență? Știindu-se că prudența închide multe drumuri spre creativitate. În ce catastrofe s-ar lăsa antrenată, cîtă vreme se poate manifesta cu ușurință la nivel global și, în același timp, omul, pe lîngă că e autorul unor „mari minuni”, e dovedit din vechime ca fiind păcătos și chiar, adesea, nemernic?
Aici, la nivelul greșelii, se poate pune în discuție autonomia și condiția Inteligenței Artificiale. Cît și dezvoltarea capacității de a lucra direct cu oamenii. Nu înlocuiește, într-o activitate specifică, omul, dar preia, cu delegare, tot mai multe dintre atribuțiile acestuia. Cît de tentată ar putea fi să-și gestioneze disfuncțiile? Cît de tentați ar fi oamenii să-i încredințeze administrarea actului justițiar, avînd în vedere capacitatea enormă de cuprindere și analiză a legilor, cît și a dosarele aflate pe rolul tribunalelor. În cîteva minute sau secunde alege… legea cu incidentă într-un dosar, elaborează motivația unei decizii judecătorești și o pune în executare. Fără nici o reținere. Se scrie mult, dar ne apropiem de vremea cînd trebuie să gîndim simplu. Simplu și eficient. Numai că, de multe ori, puterea rămîne în lumea celor cărora le place să înșele, în interes… personal.