Léon-Paul Fargue (1876-1947), infatigabilul cronicar al străzii pariziene, este în primul rând poet. Un poet remarcabil și remarcat încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu primele texte publicate în revista Pan, reunite mai târziu în volumul Tancrède (1911). La liceu îl are ca profesor pe Mallarmé, al cărui cenaclu îl frecventează în fiecare marți. Intră astfel în legătură cu viața intelectuală pariziană. Aici îl cunoaște pe Paul Valéry, pe lângă alții, printre care se numără Debussy, Claudel și André Gide. Este coleg cu Alfred Jarry în clasa pregătitoare pentru concursul la École Normale Supérieure, unde audiază prelegerile lui Henri Bergson, înainte de a renunța pentru a se dedica exclusiv poeziei. Léon-Paul Fargue este cunoscut de către publicul larg grație a patru titluri pe care le publică la Editura Gallimard în 1928: Banalité, Vulturne, Suite familière și Épaisseurs, care îi aduc consacrarea în lumea literelor. Acestea sunt urmate de volumele D’après Paris (1931) și Le piéton de Paris (1939), la care s-ar putea adăuga Refuges (1942) și Méandres (1946), care se înscriu în registrul eseisticii citadine, tema preferată a autorului devenind de acum înainte pasiunea pentru orașul lumină. Totuși, cu Haute solitude (1941), revine la proza poetică, ceea ce îi confirmă locul pe care îl ocupă în literatura epocii, fiind recunoscut drept una din vocile cele mai originale ale poeziei interbelice. Originalitatea a mers până la inventarea unui nou semn de punctuație: două puncte de suspensie în loc de trei, fără ca unul să fie înlocuit de celălalt. Proza sa poetică, intensă și plină de sensibilitate, impune prin tonalitatea melancolică, dar și prin verva inegalabilă a celui ce a fost numit „cel mai mare posesor de cuvinte” din literatura franceză. Ar mai fi de menționat activitatea de editor: în perioada 1924-1932, a apărut în Franța revista Commerce, pe care Fargue a îngrijit-o alături de Valéry Larbaud, prieten apropiat, și Paul Valéry. În paginile ei, Fargue publică poeme, în proză sau în versuri albe, și scurte eseuri. Revista, finanțată de Marguerite Caetani, prințesă de Bassiano, este una din publicațiile cele mai importante din perioada interbelică; în paginile primului număr au apărut fragmente din versiunea franceză a romanului lui James Joyce, Ulysses (în traducerea lui Valéry Larbaud), iar în ultimul o nuvelă de Faulkner. Numeroase sunt primele editări în paginile ei. Între altele, Nadja, de André Breton. Poezia lui Fargue anterioară acestei perioade nu are nimic de a face cu cea a epocii. După Tancrède, deja menționat, primele volume de poezie, Poëmes (1912), Pour la musique (1914) și Ludions (1930), îl recomandă ca pe un adept la formelor libere, în care rima este rar întrebuințată. Dimensiunea intimistă, profund nostalgică, mâhnită și jucăușă în același timp, îl îndepărtează de simbolismul sfârșitului de secol conferind liricii sale un statut aparte: umorul năvalnic este temperat în sfera sentimentală de pudoare. A vorbi despre sine prin densitatea versului ori a frazei nu înseamnă dezvăluire necondiționată; o evoluție contrară cuprinde discursul poetic care mai curând învăluie, gestul denotației generând misterul pe care înțelesurile simple le poartă cu sine dintotdeauna. Sub acest aspect, rolul amintirii este determinant, el aduce în prim plan o experiență trăită, chiar dacă modificată sub povara memoriei, și îi conferă o fragilitate în care lumina pare a fi o ușă întredeschisă prin care pătrund încântarea și speranța. Cele două poeme traduse aici reconstruiesc trăirea printr-un paradoxal joc între intimitate și depărtare, regret și bucuria de a regăsi o savoare pierdută, ori crezută astfel…
DUMINECI
Lanuri ca marea, miresme răgușite
de ierburi,
Un vânt de clopote peste flori după
aversă,
Voci limpezi de copii în parcul azuriu
de ploaie,
Un soare mohorât pentru cei triști,
acestea toate
Plutesc peste tânjeala după-amiezii
aste..
Orele cântă. Vremea-i blândă. Cei ce
mă iubesc sunt aici..
Aud cuvinte spuse de copii, tihnite
precum ziua
Veselă și simplă masa-i pusă cu
lucruri
Pure precum tăcerea lumânărilor
prezente..
Cerul își dă fierbințeala vai ca o binefacere…
Lumina zilei la sat farmecă ferestrele…
Lumea aduce lămpi e sărbătoare și
flori…
În depărtare orga îngână suspinul ei
de miere…
O, aș vrea să-ți spun…
Pour la musique, 1914
***
Un pic de tandrețe – și de tristețe – ca să mă iubești mai mult.. Iar în zilele când inima mea stă și ascultă, mi se pare că nu ți-am spus încă nimic.. În taină se revarsă o îndrăgită prezență.. O vom ține pe loc mai târziu, poate.. Ultimul cuvânt al nostru e și el aici. E în Odaia neagră, doarme. Dar ca o încercare ce-o vom dezvălui negreșit într-o zi.. Toate inimile îl ocrotesc. Îndelung am visat să-l rostesc.. Anumite mărimi și valori.. Nu aș putea să le exprim pentru tine decât prin muzică. Sau prin nume proprii pline de tandrețe.. Muzica va rosti aceste cuvinte de lumină pentru care sunt făcute toate celelalte, care le împodobesc cu frunzele lor întunecate.. Ea trece de la o valoare la alta pe un fond marin cu tonuri tainice care sunt simțite aievea, îndărătul tuturor lucrurilor. Gândurile se ceartă pentru năluciri pe care le ascund, în citadela sufletului nostru. El ocrotește tainele înconjurate de-al său parcurs. Soarta se folosește de ele pentru a te zăpăci. Azraël zguduie cu lovituri surde uși îndepărtate fără ca tu să-l auzi. Ora care ațâță focul pentru atâția alții și umple priviri pe care nu știm a le vedea, coboară în cădere subțire spre apele cântătoare… Eroii au numai bucuriile lor fără luciu de bătălie și de teatru. Zgomotele le astupă urechile ca niște călăuze, le susțin capul și-l împiedică să le cadă pe piept. Însă noi! Atâtea peisaje dilatate de muzică îl schimbă cu cel la care sufletul nostru cugetă.. Un semn amical sclipește pe cer.. Un pian se aprinde.. O femeie cântă.. Armonii pe care le căutăm și le pipăim împodobesc voci stranii.. Parcă ar veni din stele.. Iar gândurile noastre tremură pe margine de prăpastie… Amintiri despre un trecut care doarme în atât de transparentă umbră.. Intimități evanescente pe care le crezi cunoscute numai de tine, și cu care ai vrea să-i încânți pe ceilalți.. Anumite priviri. Vocea unei ființe dragi. Stângăcia unui suflet înfocat.. O intonație foarte blândă și la fel de umană… Ochi pe care-i revedem prin douăzeci de ani de amintiri, pe o stradă cenușie, într-o zi la plimbare. Soarele lucind pe o mână de paie, la ușa unui bolnav.. Un regret sobru. Un cuvânt de o mâhnire nedeslușită.. Un nume răscolitor pe care nu-l mai găsești.. Tot ceea ce aduce un cântec trist pe vârful buzelor.. Și această tăcere înainte de lacrimi… …Înapoiere, într-o seară, într-un cartier unde ai trăit odinioară. Vibrația mașinii printre copaci.. Mireasma unui bulevard fremătător peste care a căzut ploaia.. Mirosul unui șantier, sepulcral și proaspăt.. Un gest se perindă la o fereastră aprinsă târziu în noapte, la ultimul etaj al unei case care se oglindește în fluviu.. Huruitul domol al unui tren pe un pod de fier.. Bunul rămas prelung al unui remorcher.. Și viziunea persistentă a acestui crâmpei de cartier unde casa veche pe care am iubit-o într-atât nu mai știe de mine. Nimic nu apare la ferestre. Un prăvăliaș posac se învârte pe lângă cântar. Se uită absent, fără vise. Iar la fereastra unde plăsmuiam vedenii nu arde nici o lumină.. Aprind pentru noi cele două lămpi.. O vorbă fericită, un chip de femeie, o fereastră luminată, voci cunoscute se perindă și se curmă.. Ah aș vrea să strâng la piept toate amintirile, ca pe un buchet, să ți le dărui. Sunt însă depărtate ca niște arătări. Arătări de seară, cu gingășia lor primejdioasă.. Felinare de tren și de vapoare care au mereu privirea tristă.. Semnale de iubire, tandre și fine ca niște inimi puse la fereastră.. Semnale din cer, oarecum pierdute, ca niște flori într-un lan de umbre… Frumoase acorduri plane își răspund. Marea se înalță. O rază din muzica lui Chopin ajunge la mine – și alcătuiește lumina pe care vreau să mă aștern – fără a mai spune ceva – împreună cu un prieten care știe totul despre mine, care îmi reproșează totul – și care mă iartă.
Poèmes, 1912-1919