Liana Tugearu a împlinit de curînd 90 de ani. O realitate palpabilă și atît de frumoasă. Este în formă, prezentă în discurs și implicare, în contact cu toate problemele la zi ale artișilor, cu ce o îngrijorează pentru breasla dansului, cu lucrurile neduse la capăt, cu necoagularea artiștilor din domeniu, cu cronici, cu dorința de a fi în mijlocul faptelor. Am petrecut în toți acești ani de cînd ne cunoaștem, și cu Maestrul Ion Tugearu, ore și ore de discuții, de povești fabuloase, de mărturisiri, de baricade politice, de seri de dans, de teatru, spectacole pe care le-am comentat, tendințe pe care le observam și le analizam, interesul palpitant cu care am observat și susținut apariția numelor noi, dacă m-aș gîndi numai la Răzvan Mazilu.
Liana Tugearu este istoric de artă, specialist în artă medievală, pictură murală, secolul 14 și prma jumătate a secolului 15. După ce nu a mai putut dansa, a făcut aceste studii și mă bucur că am avut privilegiul să cunosc și această fațetă a domniei sale. După ce a fost desființată, în 1977, Direcția monumentelor, și-a continuat profesiunea la Muzeul de Artă. Aici s-a ocupat și preocupat de pictura de manuscris, manuscrise grecești și slavone. Mi-a fost un ghid fin în toate traseele mele la bisericile fortificate din Transilvania. Am văzut la Muzeul de Artă expoziția curatoriată de Liana Tugearu despre stampele japoneze, o subtilă cunoaștere a unui univers vast, mi-am cumpărat și cîteva dintre cărțile sale: Miniatura și ornamentul manuscriselor, Pagini de veche artă românească. Am descoperit-o treptat, ca pe un manuscris vechi. Atitudine fermă, ținută princiară, minionă, cu voce caldă, echilibrată, plină de energie, Liana Tugearu este un personaj cu care am traversat natural zeci de ani. Aproape nici nu-mi dau seama cît de adîncă și complice este această legătură.
M-a mișcat din primele întîlniri devotamentul rar, foarte, foarte rar față de artiștii și mentorii domniei sala Floria Capsali și Mitiță Dumitrescu. Căutări în arhivă, munca de arhivare, găzduirea bibliotecii lor, a corespondenței, și cea cu Casa Regală pe care cei doi au avut-o, fotografii, analiza operei lor, cercetarea, cultivarea memoriei lor. Informații și studiu. Pasiunea și devotamentul Lianei Tugearu față de fenomenul dansului are dimensiuni impresionante. Am cultivat-o pe doamna Tugearu ani de zile pentru că mi s-a părut importantă prezența dansului în paginile noastre. Cînd am pus la cale paginile de ARTE din revista noastră, cronica de dans s-a impus în mod firesc pentru că limbajul acesta exploziv și constant afară, se relua și la noi. Liana Tugearu era prezentă. Marile nume de dansatori și coregrafi care circulau nu numai la festivalurile mari de dans, ci și la cele de teatru, noile expresii, curentele, tendințele au avut, din nou, interes și impact la noi. Școala noastră de balet și de dans a avut repere. Mișcarea de dans contemporan s-a dezvoltat natural după studii solide de balet, de dans clasic. Elena Penescu-Liciu, Floria Capsali, Mitiță Dumitrescu sînt cei care în secolul douăzeci aveau școli particulare de dans. Au fost primii promotori ai acestei arte. Școala de dans italian – Elena Penescu-Liciu, școala franceză – Floria Capsali. Mai tîrziu, elemente din școala rusă a lui Marius Petipa. Lucrul cu Floria Capsali a fost o transformare serioasă. Stilul însemna simț pedagogic, o cultivare spirituală, caldă, o apropiere în atmosferă de prietenie și familie, de susținere și apreciere, o atmoseferă în care conta interiorul, căutarea, dorința. Mitiță Dumitrescu știa să elibereze corpul și mintea celor cu care lucra, ca numai astfel să fie pregătiți și concentrați pentru tipul de experiență pe care îl explorau. În anii treizeci, studioul Floriei Capsali era un loc în care efervescența culturală predomina. Scriitori, actori, critici de artă, muzicieni, dansatori, artiști plastici veneau aici frecvent (Emil Botta, Petru Comarnescu, Gheorghe Anghel). Floria Capsali a studiat actoria și muzica la Academia de Teatru și Conservator din București, Istoria Artei la Paris, Facultatea de Litere la Sorbona. Mitiță Dumitrescu a absolvit Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București și Academia de Muzică și Artă Dramatică din București. Aceste două personalități mari, încă destul de puțin cunoscute, sînt clar modelele Lianei Tugearu. O victorie și un prilej de a-și omagia profesoara a fost ziua în care Liceul de Coregrafie a fost numit „Floria Capsali“. Liana Tugearu, Ion Tugearu, Răzvan Mazilu se străduiesc și astăzi să formeze tineri, să-i introducă în istoria dansului, în mișcările și direcțiile care au fost, în cele existente, puternice, să le formeze spiritul, larg și liber pentru o profesiune grea, solicitantă, complexă. Baletul, dansul, întocmai ca muzica sau sportul de performanță își încep studiul la vîrste mici. Drumul este lung pentru cei care și profesează. Disciplina, orele nenumărate de studiu, pregătirea fizică, mentală, de specialitate, efortul, durerile, crampele sînt în spatele performanței. După ce am întîlnit-o pe Pina Bausch și i-am văzut doua spectacole, am înțeles că voi fi statornică în a urmări arta aceasta unică și sublimă. Apoi a fost Maguy Marin, Maurice Bejart, Karin Saporta, Angelin Preljocaj, revalorizarea lui Miriam Răducanu, a lui Gigi Căciuleanu, a Ralucăi Ianegic, a lui Sergiu Anghel. Liana Tugearu a fost un sprijin tacit pentru elanul și pentru tot ce am făcut pentru lumea dansului, pentru lupta pe care am dus-o ca să nu se desființeze Centrul Național al Dansului – domnia sa m-a sunat noaptea, tîrziu, și mi-a spus intenția conducerii Ministerului Culturii de atunci – „Nocturnele” pe care le-am făcut cu dansatori și coregrafi de aici și de afară, cu domnia sa, memoria vie pentru Irinel Liciu și Gelu Barbu, bucuria cu care am înconjurat-o cînd mi-a spus că va publica în două volume cronicile de dans din România literară. Revista noastră a fost martor – prin textele Lianei Tugearu – la tot ce a devenit baletul, dansul, noile figuri, nume, mișcarea de dans contemporan, spectacolele mari de afară, dezvoltarea musicalului. Paginile de ARTE ale revistei au strîns, după 1990, cronici valoroase despre teatru, film, muzică, dans, artă plastică și vizuală. Amploarea artelor în fenomenul cultural românesc și-a găsit analiza în ce s-a scris aici, într-o armonie conceptuală și într-o strategie exemplară.
Sînt onorată că atîția ani am fost primul cititor al Lianei Tugearu. Emoția în jurul unui spectacol, limbajul unei lumi, misterul, corpul, mișcarea, relația cu partenerul, cu muzica, cu spațiu, respirația dansatorilor, a celor ce îi privesc, a celui care scrie, a celui ce citește. Îi sînt recunoscătoare Lianei Tugearu pentru toate acestea. Nu doar astăzi, la aniversară…
///////////////////
Cronica filmului de Dana Duma: Filme despre scriitori
Deși evenimentele cinematografice se succed vertiginos și nu ne prea dau voie să savurăm cum am dori fiecare film, festivalurile numeroase programate din martie până în iunie, ne-au adus și filme de care ne vom aduce aminte. Printre ele se numără și unele despre scriitori, care ies din formulele obișnuite ale biopic-ului. Cum spuneam, am avut recent și Festivalul de documentar One World Romania, și Festivalul filmului francez, și Festivalul filmului european, majoritatea fiind la ediții aniversare. Primul, cu numărul 19 și ultimul, cel european aniversat, aflat la a 30-a. Reținem din ele mai ales lungmetrajul Orwell:2+2=5 de Raoul Peck, despre autorul distopiei faimoase „1984“ şi Franz (evident misteriosul Kafka)de Agnieszka Holland. Primul a fost lansat recent şi în distribuţia obişnuită a sălilor de cinema, al doilea a fost văzut deocamdată la festivalul European, dar aşteptăm să-l vedem şi în reţeaua obişnuită. Ar trebui să începem cu observaţia normală că există destul de multe filme biografice inspirate din viaţa unor mari scriitori şi avem exemplul recent cu Hamnet(2025), despre un eveniment nefericit din viaţa familiei Shakespeare centrat mai ales pe personajul soţiei, pentru care actriţa Jessie Buckley a primit un Oscar. Dar avem şi alte exemple faimoase, precum Molière(1978) de Ariane Mnoushkine, Barfly (1987) de Barbet Scheroeder, despre Charles Bukovski, Capote (2005) de Bennett Miller, Trumbo (2015) de Jay Roach, , Shakespeare in love (2009) de John Madden sau mai vechiul Kafka (1991) de Steven Soderbergh. Şi multe altele. Generând interes de la prezentarea sa la Festivalul One World Romania, Orwell:2+2=5 este un documentar semnat de nominalizatul la Oscar Raoul Peck în 2016 pentru I Am Not Your Negro. Cineastul propune un lungmetraj ieşit din tiparele obişnuite, recurgând atât la metode clasice (precum voice over) dar şi la inserţii de fotografii, fragmente din filme de familie, lungmetraje de ficţiune sau animaţie, uneori inspirate de opera scriitorului, precum Animal Farm (1954) de John Halas, pamflet virulent contra falsei protecţii a „celor ce muncesc“ în Uniunea Sovietică. Trimiterile sunt foarte clare la adresa celor care folosesc puterea pentru a-i exploata pe cei care nu o au, esenţa „noii democraţii“ fiind vizibilă mai ales în lozinca: „Toate animalele sunt egale între ele, dar unele sunt mai egale decât altele.“ Desigur, şi 1984 e o frecventă sursă de inspiraţie cinematografică, unele dintre predicţiile sumbre ale scriitorului decedat în 1950 fiind chiar întrecute de realităţile războaielor care ne stresează în ultima vreme. Putin, Trump, Netanyahu şi Orban sunt personaje în documentarul atât de neliniştitor. În el sunt incluse şi pasaje din eseul „Why I Write?/ De ce scriu?“, dar şi din corespondenţa autorului atât de actual în aceste momente. Filmul insistă asupra unor momente din biografia scriitorului care au demonstrat natura sa sensibilă la exploatarea oamenilor simpli, precum participarea la Războiul Civil din Spania. Documentată mai ales prin fotografii şi fragmente de filme de familie este şi perioada copilăriei petrecută în India colonială, unde a observat, de asemenea, mari diferenţe de clasă. Aşa cum au observat şi alţi comentatori ai filmului, George Orwell a semnalat în scrierile lui şi violenţa pieţei muncii, având ca scop unic îmbogăţirea suplimentară a celor 1% din populaţia globului care deţin cam 90% din bogăţii. Imprimând un ritm dinamic succesiunii de imagini, Orwell: 2+2=5 aduce pe ecran un portret departe de idealizare al scriitorului care a pus pe gânduri milioane de oameni poate prea optimişti că războiului al doilea îi va urma o lume mai bună.
Adus pe ecrane de Festivalul Filmului European aflat la a 30-a ediţie, Franz de Agnieszka Holland, a fost prezentat ulterior în multe alte evenimente cinematografice, ca de pildă recentul Festival de la Berlin. Cineasta poloneză care a condus o vreme Academia Europeană de Film este, de altfel, un nume care impune şi aşa se explică şi prezenţa noii sale pelicule în multe programe de festival, dar şi în distribuţia cinematografică obişnuită, aşa cum este, de pildă, cea franceză. Iar precedenta sa peliculă cu tentă biografică Rimbaud Verlaine (1995) a fost un alt motiv de amplificare a interesului. Kafka este desigur un personaj care a inspirat multor cercetători volume întregi, unde încearcă să explice natura şi motivaţia scrisului său.Vedem acest lucru insistent în pasajele filmului plasate în zilele noastre, unde apar forme ale exploatării „misterului Kafka“, de la statui uriaşe, la mormane de cărţi ori „hamburgerii Kafka“, toate făcând referire la el în scop comercial. Coproducţie multiplă între companii cinematografice din Cehia, Polonia, Germania, Franţa şi Turcia, filmul insistă asupra apartenenţei lui Kafka la mai multe culturi, evreitatea lui, dar şi asupra formelor de „popularizare „excesivă în forme comerciale ale figurii şi operei sale. Jucat mai ales de actorul Idan Weiss, filmul urmăreşte evoluţia lui ca scriitor dar şi viaţa sa de familie, cu un tată autoritar şi uneori violent mai ales cu numeroasele femei care fac parte din clan. Cronica din revista Cahiers du cinéma, semnată de Ariel Schweitzer, critică mai ales tendinţa de a caricaturiza imaginea părintelui viitorului faimos scriitor. Plăcerea cineastei de a sparge coerenţa prezent-trecut ne face martori şi asupra unor imagini din copilărie, probabil pentru a explica refugiul în scris al fiului stresat de manifestările autoritariste ale tatălui. Cineasta ne aminteşte insistent şi de momente-cheie ale ca rierei scrii torului, precum lecturile publice, apariţia cărţilor Metamorfoza, Procesul, Castelul, Doctor de ţară, dar şi de detalii privind modul de lucru al eroului, plăcerea lui de a scrie cu tocul înmuiat în călimară şi niciodată la maşină, ori de a trimite scrisori. Aflăm destul de multe şi despre viaţa sa erotică, despre renunţarea la logodna cu Felice Bauer şi despre idila din ultimul an de viaţă cu Milena Jesenka. Îl vedem pe Kafka şi alături de cei mai buni prieteni (precum Max Brod), discutând şi probleme literare, dar şi politice şi filosofice (e menţionat în dialog şi Kirkegaard). Cu toate rezervele faţă de unele excese ale filmului, acceptăm în linii mari atitudinea sa respectuoasă faţă de subiect, deşi uneori ni se pare exagerată sugestia permanentă că el e „diferit“, „dificil“, „de neînţeles“. Agnieszka Holland face eforturi şi în direcţia descrierii destul de sumbre a atmosferei din jurul eroului, detaliile cu gândaci apărând de câteva ori. Chiar dacă nu propune o evocare impresionantă a unuia dintre cei mai faimoşi scriitori europeni, filmul Franz ne face să reevaluăm şi noi înşine figura şi opera lui.