Când punem în discuție relația dintre literatura memorialistică și literatura ficțională, subliniind diferența dintre ele, trebuie negreșit să avem în vedere modul diferit în care cele două forme literare se raportează la ceea ce numim realitate. Astfel, obligatoriu, ajungem să ne întrebăm ce este realitatea. Termenul realitate derivă din realitas, cuvânt creat de un filosof scolastic John Duns Scotus, în secolul al XIII-lea, pornind de la latinescul, res, lucru. Iar potrivit definiției comune de dicționar, realitatea ar fi tot ceea ce este real sau existent, spre deosebire de ceea ce este imaginar. Termenul e folosit pentru a face referire la starea ontologică a lucrurilor, atestând existența acestora. Apar ca justificate două echivalențe, pe de o parte, realitate – existență și pe de altă parte realitate – adevăr.
Ca să stabilim felul diferit în care se raportează literatura memorialistică și literatura ficțională la realitate, se cade să amintim câteva dintre caracteristicile fiecăreia dintre ele.
Literatura memorialistică e alcătuită din scrieri în proză (memorii, amintiri, jurnal intim, corespondență) bazate pe consemnarea unor fapte, întâmplări, evenimente, experiențe trăite direct de către autor sau la care acesta a fost martor. Relatarea este la persoana I și predominantă în astfel de scrieri este dorința de a reconstitui adevărul, evident din perspectiva celui care rememorează, istorisește. Adevărul, autenticitatea sunt cele care prevalează în proza memorialistică, ceea ce-i asigură acesteia, în primul rând, o valoare documentară. Sunt descrise fapte importante petrecute, figuri istorice, dar sunt descrise și stări/ situații personale, unde nota dominantă este confesiunea. Iar această din urmă trăsătură face ca în orice scriere memorialistică să fie prezent totdeauna și factorul su biectiv.
Pe când literatura ficțională mizează pe imaginar, realitatea este pentru autor doar un punct de pornire de la care, prin puterea imaginației sale, construiește o lume transfigurată. Fidelitatea, supunerea față de realitatea strictă nu mai sunt obligatorii pentru autorul de literatură ficțională. El nu are datoria de a descrie persoane, ci misiunea lui e să construiască personaje. E urmărită programatic, voluntar obținerea unui efect cât mai puternic de expresivitate verbală, este cultivat stilul artistic, astfel încât să le provoace cititorilor emoție și sentimentul de frumusețe. Țelul suprem al literaturii ficționale este cunoașterea artistică înțeleasă ca produs al imaginației creatoare.
Observăm că aceste două forme de literatură pe care le discutăm aici se pot, în fond, defini și diferenția printr-un singur criteriu: și anume, factorul de transformare/ de prelucrare a realității, a cărui valoare e diferită în cele două. Dacă în literatura memorialistică preocupată de adevăr, de reconstituirea exactă a lucrurilor, a unei epoci, acest factor de transformare/ de prelucrare e foarte mic, tinde să fie egal cu unu / cu unitatea, dincolo, în literatura ficțională, nu există condiționări, îngrădiri și factorul de transformare/ de prelucrare poate atinge valori oricât de mari. Libertatea acolo e totală și doar fantezia/ talentul/ concepția scripturală a autorului fixează mărimile: realitatea dată e transfigurată potrivit personalității creatoare a fiecărui autor, oricât de mult, atât cât îi permit autorului baierele minții sale. Desigur, cu condiția de a izbuti el, autorul, să prezinte literar imposibilul drept posibil și de a face verosimile situații absurde. Aici, ca întotdeauna, exemplul cel mai concludent pentru mine este Metamorfoza: nuvela lui Franz Kafka, în care personajul, tânărul comis-voiajor Gregor Samsa, se trezește într-o dimineață preschimbat în gândac. E o capodoperă a literaturii, în care, în chip magic, supranaturalul devine natural, fantasticul se integrează firesc în realitate, amplificând-o, extinzând-o, iar universul nostru devine mult mai vast, ne uimește, ne tulbură, ne pune pe gânduri prin noile sale dimensiuni și, în fond, ne furnizează acea formă sublimă de cunoaștere pe care numai marea literatură ne-o poate dărui.
Dar să revenim la literatura memorialistică și la factorul de transformare/ de prelucrare a realității cu care operează, factor minim, tinzând spre unu. Între caracteristicile acestui tip de scriere, având ca țintă reconstituirea cât mai exactă a unor evenimente trăite direct de autor sau la care el a fost martor, am menționat și caracterul subiectiv al oricărei proze memorialistice: adică personalitatea autorului se insinuează în relatare oricât de obiectiv, de neutru și-ar dori autorul să fie. Știm prea bine: totdeauna, scribul, caligraful lasă urma sa într-o scriere, chiar dacă și-a propus să facă doar o transcriere.
Iar subiectivitatea influențează scrierea confesivă, îi conferă o doză de vibrație emoțională, de expresivitate verbală care denotă intenționalitate artistică și astfel acel factor de transformare/ de prelucrare a realității nu mai e egal cu unu, capătă o valoare mai mare, iar proza memorialistică nu mai e proză non-literară, ci se alătură prozei literare, dobândind virtuți artistice. Astfel, proza memorialistică migrează din teritoriul său propriu, situat la margine, adică trece din literatura-document spre centru, adică spre proza artistică. Dacă e să exemplific cu opera unui scriitor român această mutație, scriere memorialistică având darul să se preschimbe în proză artistică, numele care îmi vine imediat în gând este chiar al aceluia căruia îi dedicăm această manifestare literară, Ion D. Sîrbu. În mod paradoxal, structura lui sufletească vulcanică, temeinica lui știință de carte, extraordinara lui mobilitate intelectuală, toate se simțeau stânjenite în spațiul limitat de reguli al diferitelor specii literare pe care le-a practicat și își dobândeau o impresionantă liberate de mișcare tocmai în scrierile memorialistice, unde putea să zburde în voie, fără îngrădiri și condiționări care să-i taie aripile gândului și ale frazei. I-am citit prozele, i-am văzut, chiar la premieră, piesele de teatru, toate sunt lucrări literare bune, dar scrii torul își atinge adevărata măsură a expresivității, a valorii estetice, ca și adevărata măsură de demnitate și de profunzime a gândirii, dincoace, în proza me morialistică, în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal sau în Traversarea cortinei. Iată, granițele dintre proza memorialistică și proza ficțională, artistică nu sunt imuabile ne-o demonstrează Ion D. Sîrbu, un creator cu un destin ieșit din comun.
N-aș vrea să închei scurta mea intervenție fără să amintesc câteva scene păstrate în amintire – care țin de memorialistică, nu? – al căror protagonist a fost Ion D. Sîrbu. L-am cunoscut și chiar am fost apropiat de scriitor în anii ’80, la Craiova. Ion D. Sîrbu era pentru mine și pentru colegii mei de generație domnul în vârstă care, la vernisajele artiștilor plastici de la Galeria „Arta“ din centrul Craiovei, prezenta lucrările acestora într-un mod fermecător, captivând de fiecare dată asistența. Ion D. Sîrbu era și domnul în vârstă care nouă, celor câtorva tineri care băteam la porțile literaturii, ne vorbea nu tocmai apreciativ (ceea ce pe noi ne intriga!) despre colegul/ apropiatul său Ștefan Aug. Doinaș, scriitorul divinizat de noi pe vremea aceea și care, avea exact atitudinea inversă: concret – mereu, în discuțiile cu noi, îi era favorabil prietenului său Gary și ne cerea să-i purtăm de grijă. (Din nefericire, timpul avea să ne arate tuturor că dreptatea era de partea celui despre care atunci credeam că se înșală, a lui Ion D. Sîrbu adică!) În fine, mai am o amintire specială cu Ion D. Sîrbu. Atunci, spre mijlocului anilor ’80 din secolul trecut, când atmosfera în țară devenise sufocantă, de nesuportat, în sălile de cinema nu se mai aduceau producții cinematografice occidentale, ci doar filme modeste din țările socialiste. Oricum, față de minciuna românească generalizată în care eram siliți să viețuim, în aceste pelicule se mai găsea un dram de viață normală, de poveste cât de cât omenească. Mergeam de aceea la aceste filme, era un fel de supapă a mea, o modalitate să mai văd și altceva, să respir un aer nu atât de nociv precum cel autohton. Mereu, acolo, în sala de cinema cu doar câțiva spectatori, mă întâlneam cu el. Venea din aceleași motive: să se sustragă cumva din apăsătoarea mistificare națională.
(Text prezentat la Colocviul de Memorialistică și Eseu, Petroșani, 2026)