Personaj ofensiv prin excelență, Tom Wolfe nu putea lăsa nesancționate atacurile scriitorilor cu care-și disputa locurile fruntașe în clasamentele celor mai vândute cărți din Statele Unite. Eseul polemic My Three Stooges începe cu evocarea, pe un ton ironic-autovictimizant, a anilor nesfârșiți dedicați romanului A Man in Full: „Pot afirma că a-ți petrece unsprezece ani ca să scrii o singură carte este dezastruos din punct de vedere financiar și o lovitură la baza craniului din punct de vedere mental și fizic. E un iad pentru familia ta, o povară impusă cu inconștiență tuturor celor implicați — pe scurt, o prestație de neiertat, aproape rușinoasă. Și totuși, atât mi-a luat să scriu romanul intitulat A Man in Full. Unsprezece ani. Copiii mei au crescut crezând că asta e ocupația mea: să scriu și să nu termin niciodată o carte numită A Man in Full.“
Tonul sacrificial e menit să explice și să scuze faptul că deceniul de docu men tare — călătoriile costisitoare la capătul pământului, explorarea pieței de artă din America și multe alte lucruri care, finalmente, nu i-au folosit deloc la redactarea cărții — au constituit o parte dintr-un ritual creator aflat la îndemâna a puțini scriitori. Eforturile supra dimensionate se datorau dorinței de a îmbunătăți starea deplorabilă a romanului american, injectând în el o doză masivă de „realism social intens“. Pentru Wolfe, viitorul prozei americane se găsea în adoptarea metodelor de scriere întrebuințate în presă — adică în ceea ce a numit „romanul jurnalistic“ sau „romanul documentar“.
Receptarea critică a lui A Man in Full a început sub o zodie fericită. Vanity Fair a publicat, sub forma unui reportaj parodic, o relatare despre scrierea romanului, concluzionând că Tom Wolfe s-a ridicat la înălțimea cărții lui deja acoperite de glorie, The Bonfire of the Vanities. A venit și confirmarea supremă, cea din New York Times Book Review, urmată de elogiile din The Wall Street Journal, Newsweek, New York Times, dar și cronica din Time a lui Paul Gray. Aceasta a fost însoțită de fotografia de pe copertă a romancierului. O astfel de celebrare devenise ceva rar, deoarece scriitorii nu se mai bucurau demult de privilegiul de a fi tratați în publicațiile de mare tiraj ca niște vedete. E dincolo de orice dubiu că această împrejurare, mai mult decât cronicile entuziaste și vânzările uriașe, au iscat antipatia confraților față de „scriitorul care se îmbrăca în alb.“ Publicitatea ieșită din comun de care beneficia Tom Wolfe i-a urzicat pe competitorii săi în asemenea măsură, încât au decis să treacă la demolarea a ceea ce li se părea un fals mit.
Am văzut argumentele prin care, într-un crescendo isteric, John Updike, Norman Mailer și John Irving, au purces la denunțarea cărții lui Wolfe, a metodei sale de a scrie și a personalității auto rului. O astfel de „anatemizare“ nu se mai produsese niciodată în literatura americană. Mai degrabă surprins decât indignat, Wolfe nu s-a sfiit să-i descrie pe Updike și Mailer, congenerii săi, drept niște epave („cele două grămezi bătrâne de oase“). Și-i imagina trudind din greu să-i parcurgă romanul și cău tând nod în papură:
„Știam cât de mult trebuie să-l fi epuizat asta. Cum de au putut să petreacă nenumărate ore storcând mii și mii de cuvinte — cei doi moșnegi înnegriseră pagini și pagini pentru a recenza un roman? Unde a reușit să găsească duoul de cetățeni vârstnici energia în carcasele sleite care erau trupurile lor? Updike se plânge prin interviuri de vezica lui îmbătrânită. Iar Mailer, după cum am observat, apare în fotografiile din ziare sprijinindu-se în două bastoane, câte unul pentru fiecare din șoldurile sale ruginite.“
astfel de lovituri sub centură nu aveau, desigur, de-a face cu polemica de idei. Dialogul a fost înlocuit de invectivă, iar analiza de atacul la persoană. Mai robust fizic decât ina micii săi Updike și Mailer, Wolfe a coborât și el nivelul limbajului la cote ce nu mai aveau de-a face nici cu literatura, nici cu jurnalistica. El se exersa într-un nou gen, bazat exclusiv pe dispreț și deriziune. Falsa compasiune față de autorii care se apropiau de apusul vieții se întindea, desigur, și asupra creației acestora: niște bătrâni decrepiți, sugera el, nu mai puteau produce nimic demn de interes. Prin urmare, opiniile lor despre creația inovativă a unui reformator nu meritau luate în seamă.
În ce-l privește pe John Irving, acestuia nu-i găsea scuza bătrâneții și, indirect, a senilității. În show-ul de la televiziunea canadiană, puternic agrementat cu vocabule cenzurate instantaneu de producătorii programului, Irving s-a dezlănțuit ca o fiară tânără ce sărea la beregata șefului de haită deja bătrân, dar încă suficient de fioros. Reconstituită, diatriba acestuia va fi sunat în felul următor:
„Problema lui Wolfe e că nu poate dracului să scrie. Deschideți oricare din cărțile lui de căcat. Încercați să citiți măcar o singură nenorocită de propoziție a lui! O să vă vină să vărsați înainte s-o terminați. Nici măcar nu scrie literatură — el scrie… scârboșenii! Nu scrie romane, scrie hiperbole jurnalistice.“
Dacă n-ar fi existat această din urmă sintagmă — „hiperbole jurnalistice“ — prestația verbală a lui Irving ar fi putut fi la fel de bine transcrierea unei discuții între persoane lipsite de educația elementară sau ale infractorilor din lumea interlopă. Ele indică însă destul de exact nivelul de intoleranță provocată adeseori în mediul artistic de succesul sau valoarea unui confrate. Cuvintele lui Irving nu analizează creația lui Wolfe: ele sunt încercări de a-l nimici fizic, de a-l rade de pe fața pământului.
Simțind potențialul de scandal al subiectului, producătorul de la televi ziunea canadiană l-a invitat pe Wolfe să comenteze opiniile lui Irving. Între bat dacă acuzațiile acestuia l-au făcut să se simtă rău, acesta a răspuns ritos:
„Să mă simt rău? De ce ar trebui să mă simt rău? Acum îi am pe toți trei. Adică pe Larry, Curly și Moe. Updike, Mailer și Irving. Cei trei stooge ai mei. Stooge este, la propriu, un partener de scenă care joacă rolul de «om serios», care îi livrează replicile actorului principal dintr-un spectacol. Cei trei stooges ai mei sunt atât de supărați pe A Man in Full, încât mi-au furnizat replici la care nu m-aș fi gândit nici dacă m-ar fi rugat să le scriu eu scenariul.“
Și totuși, de ce a izbucnit scandalul? O ipoteză credibilă e că la originea atacurilor s-a aflat prea umana invidie. (Dar nu numai ea.) Aproape simultan cu A Man in Full apăruseră și cărți ale lui Updike și Mailer, Bech at Bay — o serie de schițe literare despre un scriitor aflat la apusul carierei —, respectiv, romanul The Gospel According to the Son. Spre deosebire de succesul năucitor al lui A Man in Full, despre titlurile menționate aproape că nu s-a suflat o vorbă. Sau, cum a spus cu maliție răsfățatul Wolfe, „ele s-au dus la fundul apei fără să scoată bule“.
[tim deja că John Irving dezvoltase o adevărată obsesie față de Dickens, al cărui moștenitor unic și suprem se considera. Pretindea că metoda lui literară rivaliza cu cea a cronicarului Londrei crepusculare, înecată în abjec ție. Or, unii cronicari au comis imprudența de a-l compara pe Wolfe cu marele romancier victorian, ceea ce l-a aruncat pe Irving într-o stare de șoc. Când i-a văzut și fotografia de pe coperta lui Time, nu și-a mai controlat nervii și a izbucnit cu o violență înspăimântătoare. Dincolo de orice dubiu, factorul declanșator al acestui război plin de consecințe pentru evoluția literaturii americane l-a constituit, și în cazul celorlalți doi stooge, fotografia scriitorului în costum alb, vestă albă, cu o pălărie de fetru albă, cu baston alb și cu o pereche de mănuși albe ținute într-o mână. Recunoașterea la scară planetară li s-a înfipt în inimă ca un ghimpe otrăvit.
Dar ampla deversare de bilă neagră nu se explică doar prin invidie. Realitatea e că existau antecedente care indicau o incompatibilitate de viziune asupra literaturii între Wolfe și denigratorii săi ulteriori. Ca jurnalist, nu se sfiise să spună lucruri deloc agreabile despre autorii care, în acel moment, erau considerați un fel de „tezaure vii“ ale scrisului american:
„Cu ani în urmă, când eram reporter la New York Herald Tribune, pe vremea când încă nu publicasem nicio carte, am recenzat un roman al lui Mailer, An American Dream, și îl numisem o imitație stângace, făcută după o rețetă-șablon, a romanului lui Dostoievski, Crimă și pedeapsă. (Ceea ce chiar era — altminteri, conceptul de sincronicitate al lui Jung e mai adevărat decât și-a dat el vreodată seama.) Cam în aceeași perioadă, îl ironizasem pe Updike în câteva articole de ziar. Dar toate acestea se întâmplaseră cu decenii în urmă“.
Mimând naivitatea, Tom Wolfe diminua capacitatea de ură și resentiment din lumea literară. Știa bine că un cuvânt negativ atârnă mai greu decât o palmă și că memoria negativă a scriitorului păstrează pentru totdeauna dovezile umilințelor trecute. Faptul că Tom Wolfe se ivise din neant, ca un înger exterminator ce impunea un nou tip de creație artistică, a deschis răni supurânde. Aflați spre sfârșitul carierei creatoare (Updike și Mailer) ori percepându-și cu amărăciune epuizarea forței de altădată (Irving), cei trei conjurați au riscat totul pe o singură carte. Asemeni reginei cele rele, credeau că salvarea vine din distrugerea oglinzii care mai reflecta doar conturul ponosit al unei frumuseți apuse.