În poemul Miopie, din volumul de debut Versuri (1968), Mircea Ivănescu formulează una dintre cele mai revelatoare definiții ale propriei arte poetice: „…mă gândesc că am scris de demult/ că legăturile mele cu timpul sunt ca o fugă/ a unui nebun care vrea să se prindă/ pe el însuși – și e întotdeauna câte o cotitură./ Pe urmă îmi pun ochelarii și totul reintră în normal.” (Mircea Ivănescu, Versuri alese, antologie de Ioan Radu Văcărescu, Editura Paralela 45, Pitești, 2010, p. 16). Aceste versuri sintetizează arta sa poetică: raportul problematic cu timpul, neputința coincidenței cu sine, necesitatea digresiunilor anamnetice și acceptarea unei realități inevitabil mediate. Poetul se urmărește pe sine în fluxul devenirii și se așază strategic la „cotiturile” acesteia. Între fuga febrilă a „nebunului” și gestul corector al punerii ochelarilor se desfășoară întreaga sa aventură estetică, în care memoria distorsionează crâmpeie recuperate, iar realul rămâne accesibil doar prin „geamul gros” al conștiinței. Percepția este fragmentată de ecrane și lentile care, deși amână accesul direct la lume, fac existența suportabilă.
Mircea Ivănescu configurează în poezia română „perspectivele «neputinței» poetice”, într-o viziune în care „ontologia poemului și-a pierdut orice sens” (Al. Cistelecan, Poezie și livresc, Editura Cartea Românească, București, 1987, p. 22). Libertatea formală a versului, fragmentat aparent arbitrar, reflectă, în profunzime, nesiguranța pașilor poetului prin timp. Temporalitatea ajunge să fie epuizantă prin proliferarea nuanțelor și a „cotiturilor” sale. Imposibilitatea de a mai fi „întreg” se traduce astfel printr-o încercare de suspendare a curgerii temporale, iar poemul apare ca un pasaj desprins dintr-un flux al conștiinței fără început sau sfârșit, unde opririle bruște trădează ezitarea și discontinuitatea interioară. În această estetică a intermitenței, viața se desfășoară prin acumulări și sincope, dând iluzia că timpul s-ar putea încetini prin paranteze și digresiuni. Mișcarea egală a pasului prin timp oprit este o strategie de supraviețuire, deoarece o curgere neîntreruptă a fluxului temporal echivalează cu disoluția, pe când stagnarea oferă protecție.
Poetul însuși mărturisește că de la Rilke a învățat sensul libertății fragmentării: „când am înțeles acest lucru, am putut și eu să scriu” (interviu acordat lui Dinu Flămând, în Amfiteatru, nr. 4/1978, p. 12). Această segmentare nu este însă uniformă. După cum observă Dan Cristea, „…pe parcursul cronologiei efective a operei, de la volum la volum, s-ar putea discerne, într-o oarecare măsură, și cronologia afectivă a poetului, astfel încât să se înlăture prejudecata unei spuneri absolut uniforme (și monotone uneori), care s-ar continua, fără niciun fel de diferență de ritm sufltesc, de la carte la carte. Tratamentul timpului, diferit tocmai de la carte la carte, antrenează și face perceptibilă o evoluție.” (Poezia vie, Editura Cartea Românească, București, 2008, p. 86).
Paradoxul lui Zenon poate fi aplicat ca schemă interpretativă pentru universul poetic al lui Mircea Ivănescu, ilustrând imposibilitatea atingerii eului autentic din cauza fragmentării infinite a memoriei. Dacă, în logica eleată, eroul antic nu poate ajunge niciodată din urmă broasca țestoasă, în poezia lui Mircea Ivănescu „nebunul” care fuge după sine este un Ahile condamnat la o cursă similară, în care „țestoasa” este propriul sine, fixat într-o amintire imuabilă. Fiecare cuvânt, paranteză sau digresiune prilejuiește o nouă schismă a eului profund. Procedee precum ingambamentul și digresiunea, în loc să reducă distanța dintre eurile risipite în vreme, o multiplică. Cu cât zăbovirea este mai îndelungată, cu atât poetul se îndepărtează de timpul regăsit. De altfel, s-a discutat despre proustianismul unui asemenea discurs poetic. Rezultă o intensă agitație textuală care conduce la imobilitate din cauza indeciziei; poetul face pași pe loc într-un prezent continuu. Versul poate fi întrerupt în orice punct, deoarece, într-o diviziune multiplicată, orice loc rămâne la fel de aproape sau de departe de țintă. Finalul poemului semnifică un gest arbitrar de suspendare, întrucât poetul „își pune ochelarii”, oprind cursa înainte ca ea să se epuizeze de la sine. Analogia cu paradoxul lui Zenon unifică temele centrale ale operei: fuga nebunului (mișcarea), fragmentarea (metoda) și ochelarii (ieșirea din paradox), demonstrând că între subiectul care își amintește și scenele amintite se interpune mereu multitudinea „geamurilor groase” ale limbajului.
Poemul Miopia reprezintă pentru Mircea Ivănescu premisa necesară perceperii profunzimii lăuntrice. Atunci când își pune ochelarii și „totul reintră în normal”, normalitatea semnifică, de fapt, deplina interiorizare a lumii și acceptarea medierii ei. Privirea difuză, lipsită de lentile corectoare, este cea care distinge fantasmele și straturile suprapuse ale amintirii. Astfel, normalitatea devine starea în care privirea interioară se amplifică, iar poetul acceptă că realul este, în esență, un „text”. În acest proces de reconfigurare a privirii, lentilele au rolul unui ochean întors, care îndepărtează lumea exterioară și îi oferă poetului distanța autoscopică necesară pentru a se observa ca pe un străin. Revenirea la normalitate înseamnă asumarea unei distanțări insurmontabile. Ochelarii îi permit să privească lumea prin lentila groasă și să devină observatorul lucid al propriului eșec, oferindu-i acea detașare indispensabilă pentru a continua „jocul cu vorbele”.
Mircea Ivănescu se urmărește pe sine și înaintează prin fluxul temporal pășind, paradoxal, într-un timp pe care l-ar dori oprit. Poezia acumulează astfel experiența pregătirii unui drum mereu amânat, în care memoria filtrează realul prin lentilă, făcându-l simultan apropiat și inaccesibil. Această viziune stratificată a duratei conferă poemului dimensiunile unui spațiu saturat de imagini derulate recurent. Poetul avertizează: „trebuie alese vorbele cu grijă,/ vorbele lasă urme – îți amintești/ mai târziu de ele – așa cum și pașii rămân în zăpadă” (Vorbe, vorbe, vorbe…, în Mircea Ivănescu, op. cit., p. 10), alcătuind un univers fragil și supus efemerității, născut din monotonie. Între încremenirea eleată și mobilitatea heracliteană, poezia sa configurează o mișcare fără ieșire, o permanență a devenirii care nu conduce nicăieri. Această perspectivă este surprinsă și de Dinu Flămând, care îl vede pe poet ca pe un „Heraclit de azi” așezat în fața unui magnetoscop. De acolo, el privește cu o tristețe îngăduitoare înregistrările propriei vieți, „dilatând ici o resuscitată imagine, dincolo o viitoare imagine estimată în devenire”. (Dinu Flămând, Intimitatea textului, Editura Eminescu, București, 1985, pp. 137-138). Prin această viziune asupra duratei, poetul aspiră ca imaginarul și iluzoriul să substituie realul.
„Între ceea ce este acum / și ceea ce ar fi putut fi / înainte, în urmă, este un geam gros”, scrie Mircea Ivănescu, definind granița de netrecut dintre prezent și posibilitatea recuperării trecutului. Lentilele groase ale ochelarilor îndeplinesc același rol mediator; filtrate astfel, obiectele, întâmplările și stările suferă o distorsiune necesară, prin care familiarul își adâncește tainele. Căutând o cale prin deviații și digresiuni, poetul își prelungește deliberat șederea în această distorsiune. El rătăcește pe la „cotituri” și abia ulterior apelează la ochelari ca la un adjuvant care face suportabilă înstrăinarea de real. În acest univers, itinerarele se confundă într-o progresie a revenirilor. Se ajunge astfel la acea stare în care, după cum observă Gheorghe Grigurcu, „chiar poezia e obosită de corporalitatea sa care e vorbirea”, refugiindu-se într-o suită de „atitudini mute, de pantomimă elegiacă”. (Poeți români de azi, Editura Cartea Românească, București, 1979, p. 229)
Pentru Mircea Ivănescu, universul este un spațiu al metamorfozelor perpetue, un teritoriu tranzitoriu și ambiguu care impune eului liric necesitatea de a găsi un loc interior propice ficționalizării propriului destin. Se conturează un contrast între „timpul social” rectiliniu și timpul poetului rătăcitor prin orașul ce devine o prelungire a interiorității. Căutarea „casei” reprezintă tentativa de a descoperi centrul propriului labirint. Poetul își parcurge itinerarul existențial cu o oboseală mai acută decât lentoarea bacoviană, scriindu-se pe sine printre rânduri cu o melancolie sceptică și rafinată. Această retragere în text se confirmă și la nivel biografic, prin gestul, perceput ca bizar de autoritățile vremii, de a citi în timp ce merge pe stradă. O reprezentantă a vieții culturale din Sibiu, dar și informatoare a Securității, îi reproșează: „– Te-am văzut când veneai spre redacție. Citești pe stradă. Se uită toată lumea după dumneata ca după urs.” Și președintele Comitetului pentru Cultură îi repeta, pe același ton: „– Ce citești, domnule, pe stradă, că te râde lumea!” (Măștile lui M. I., Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu, Editura Humanitas, București, 2012, p. 73). Mircea Ivănescu își asumă această condiția într-un decor exterior în care nu se simte integrat. Pentru el, realitatea nu este decât scena proiecțiilor minții, iar lectura pe stradă reprezintă „cotitura nebunului”: fuga de sine care se încheie prin regăsirea propriei identități în paginile altora, sub îngăduința timpului oprit.
Poemele lui Mircea Ivănescu evocă o lume lăuntrică zbuciumată, alcătuită din multiple straturi temporale care se desfac necontenit. Trecutul reverberează în prezent, stârnind unde concentrice spre orizonturile memoriei, până când cel care își amintește ajunge să se confunde cu imaginea amintirii, iar ochiul cu proiecția de pe retină. Jumătăți ale aceleiași conștiințe în căutare de sine, interiorul și exteriorul se sudează, în timp ce amintirile sunt resorbite în scriitură. Poezia lui Mircea Ivănescu pendulează între clipa trăită și evocarea ei. Poemul subzistă astfel într-un regim al posibilului, iar poetul locuiește un spațiu interior fragil marcat de dificultatea reconcilierii cu sine printr-o continuă amânare. Timpul, memoria și limbajul rămân definite de aceeași „cotitură” existențială: imposibilitatea poetului de a face să coincidă vreodată atunci cu acum.