Poezia din volumul Strigătul din oglindă, semnat de Mircea Bârsilă, are o arhitectură elegiacă asupra căreia se reflectă, în permanență, spectrul morții. Pe parcursul cărții se cristalizează o conștiință a finitudinii care, conform lui Paul Ricoeur, reprezintă o „anticipare interiorizată, cea mai înfricoșătoare, cea a muribundului care voi fi“. Poetul, mistuit de fiorul acestei conștiințe, evocă o existență arcadică, ale cărei rădăcini se întind până în copilăria sau în tinerețea iluminate de o mitologie rural-agrestă. Totuși, în prezent, poetul încă simte ritmul unei naturi ca un palimpsest fremătător de senzații, culori, miraje sau rosturi inefabile. Soluția salvatoare ar consta în retragerea, reintegrarea într-o asemenea natură care conferă simțurilor și fanteziei un relief edenic: „Sunt de-al vostru, roiuri de fugare frunze uscate“, atunci când „închid ochii și mă prefac într-un păr sălbatic“, iar amiaza devine un „festin al luminii“. Pe o astfel de atmosferă și de simțire intens racordate la energiile misterului, au surprins-o și alți comentatori ai poeziei sale, printre care Adrian Alui Gheorghe, care amintește de o anumită precaritate a trăirii și un apăsător sentiment de melancolie sau Zenovie Cârlugea, care a intuit spiritul speculativ al poetului în marginea unor realități mitologizante și sacralizante. Poetul devine repede meteosensibil la schimbările de climat metafizic ale cadrului domestic sau ale celui natural. Această stare de fapt este prezentă în două poeme bilanțiere vizavi de relațiile umane și de experiența scrisului, ambele pândite de primejdii și tensiuni, într-o realitate care mustește de germenii catastroficului. Poetul devine o pradă a propriei lucidități care, precum o substanță de contrast, reliefează fisurile vizibile sau invizibile ale unui concret bântuit de spectre, spaime sau obsesii: „Ce mai faceți, bunii mei prieteni,/ și de ce nu mai vorbim – și acum – despre virtuțile/ morții? Spuneați că, la apropierea ei,/ o să ne simțim asemenea păsărilor, către ziuă,/ când sunt trezite de mirosul de fier ruginit al zorilor“, „Altcineva gândește, astăzi, cu gândirea mea,/ când mă aflu la masa de scris,/ poate chiar întunecatul meu dublu: un intrus aducând tot mai mult, de la o zi la alta,/ cu un sfânt sălbăticit“. Prezența tot mai agasantă a indiciilor declinului îl predispun unui travaliu sisific, prin confruntarea cu acele „ greutăți antagonice“, „terorizat, cum de un bețiv, de invizibilul său dublu“. Se simte „făcut mai mult din noapte“ și, într-un exercițiu de intuire a unui potențial transcendent în natura omenească, vede oamenii ca pe „niște plante/ de interior/ așteptând să fie mutate din partea fără ferestre a naturii în cealaltă“. Pare a trăi, pe deplin, un timp al așteptărilor și al revelațiilor fulgurante, asemănătoare, mai degrabă, unor avertismente divine, care pot lua chipul unei păsări „aduse de vânt“, oferind „o cărticică neagră“ sau când „cineva din cer și altcineva din pământ/ trag, adesea, de noi, în direcții opuse“. Tot cu o luciditate duios-malițioasă, ludică și visătoare, își întâmpină poetul noua vârstă, una care pare epurată de interogații sau neliniști copleșitoare, prăpăstioase, dar care, în schimb, arborează la tot pasul drapelul resemnării la gala umbrelor, unde regină este rugina: „Am fost învins: am șaptezeci de ani./ Și-o lacrimă cerându-mi să-i cumpăr, zilnic, merinde./ De-acum, rugina este și regina mea:/ o regină al cărei trup – încă tânăr – nu o mai cuprinde“. În această ambianță, realitatea obiectelor sau a elementelor naturale se desfășoară conform unui scenariu butaforic, în care imaginația, una destul de vivantă, de zglobie, își lasă amprentă joculară asupra unor realități grave: „O nouă ninsoare cu domiciliul între coperțile unei ploi./ Fiecare zi este vecină de apartament cu o lumânare./ Între patru corbi, cel răgușit s-ar putea să fie cineva dintre noi“, „Morții nu sunt nici ei fericiți:/ niște oale cu lapte puse la răcit în zăpadă“. Nevoia unor repere sau pârghii care să asigure echilibrul, destul de fragil, într-o realitate din care „rupem – și numai cu patentul… bucățelele doar cât un grăunte“, senzația de durată care ascultă acum doar de un ceasornic care măsoară destrămarea apar în secvențe în care forțe obscure, adăpostite în subterane coșmarești, veghează neobosite și gata de atac: „Și despre ocultele ceasuri când mă simt căutat,/ înspre miezul nopții și tot mai aproape,/ de recile priviri atinse de strabism ale grotelor/ și ale fiarelor – îmblânzite cu biciul – din horoscoape.“ Pe când, pretutindeni, semnele unui zodiac funebru amenință existența acelor plante care ofereau atât omului, cât și casei, o cromatică, o vibrație transcendentă: „Urechea ta, urzică, mai aude bărboasele joimărițe/ rostind incantații prin poduri de case bătrâne?/ Brândușă., dragă brândușă târzie, tu ce ai de spus/ despre elegiile mele? un jurnal, de fapt, în fărâme.“ Călător, cu poezia drept torță, prin universurile lui Thanatos și al lui Pan, poetul capătă chipurile lui Ianus: unul transfigurat de miracol și mit, celălalt umbrit de realitatea lui memento mori.