Volumul apărut la Editura Spandugino, grație Sandei Golopenția, este dedicat Ștefaniei Cristescu-Golopenția, distinsă membră a Școlii Sociologice de la București, contributoare în sfera sociologiei și etnografiei, prin numeroase articole și studii științifice, participantă la campaniile inițiate și coordonate în deceniile interbelice de Dimitrie Gusti.
Demersul aparținând fiicei Ștefaniei Cristescu-Golopenția este unul de atentă selectare, îngrijire și restituire către publicul românesc a unor materiale în mare parte inedite, provenind din arhiva personală a Ștefaniei Cristescu-Golopenția, parte a Arhivei familiei Golopenția. În esență, volumul reunește șapte secțiuni distincte, începând cu evocările datorate lui Sorin M. Rădulescu, Sandei Orghidan Mihăescu (foști elevi ai Ștefaniei Cristescu), Mihail Cernea, Theodor Stihi și Norei Iuga, continuând cu secțiunea de însemnări (Jurnal) ale Ștefaniei Cristescu-Golopenția, care acoperă un interval mai larg, anume noiembrie 1933 – februarie 1936 (din perioada studiilor postuniversitare de sociologie și de etnologie la Paris, și mai apoi, la București), ultimele din însemnări, mai degrabă sumare, datând din anul 1977.
O altă secțiune este dedicată studiilor, comunicărilor și planurilor de cercetare, în rândul cărora se distinge studiul monografic privind satul românesc (1934), dar mai ales cele două studii dedicate magiei și practicilor asociate magiei, precum și ceremoniei agrare a cununii (menită să asigure rodnicia culturilor agricole), publicate în anii 1935 și 1936, în revista Sociologie Românească, studii ce privesc comunitatea rurală din satul Șanț, ținutul Năsăudului. Alte segmente din volum sunt dedicate prozei și versurilor (secțiunea poartă, de altfel, titlul unui poem al cărui text este inserat în capitol, anume Clasa mea de elevi este patria mea).
De departe însă, miezul volumului este reprezentat de capitolul care reunește corespondența, de altfel cea mai întinsă secțiune a volumului și care completează practic însemnările din jurnal. Pentru cercetători, este de altfel cea care suscită și cel mai mare interes, cu atât mai mult cu cât aceasta surprinde relaționarea Ștefaniei Cristescu-Golopenția cu entități instituționale și personalități din epocă, având între destinatari sau expeditori nu numai români, ci și, sau mai ales, personalități intelectuale occidentale, din sfera sociologiei și antropologiei. Pentru că majoritatea corespondenței dintre Ștefania Golopenția și Anton Golopenția a fost deja publicată, încă din 2010, în volumul Rapsodia epistolară, respectivele scrisori nu au mai fost incluse în volum. În scrisorile din perioada studiilor universitare de la Paris, este evocat mediul intelectual parizian, precum și interacțiunea cu personalități ale epocii de talia lui Marcel Mauss, René Maunier, Lucien Lévy-Bruhl, Céléstin Bouglé, François Simiand.
În corespondență apar și referiri legate de destinul tragic al soțului, Anton Golopenția, cel care a sfârșit în temnițele regimului, în ziua de 9 septembrie 1951. Victimă a regimului comunist (care l-a arestat încă din 16 ianuarie 1950), fără să fi fost vreodată judecat sau condamnat, Anton Golopenția, distinsul sociolog și statistician român – colaborator apropiat al lui Dimitrie Gusti, cu doctorat la Leipzig, căruia îi datorăm ancheta sociologică care vizează un număr de 60 de sate românești, încununată prin publicarea rezultatelor în patru volume (între anii 1938 și 1943), se afla în plin avânt al carierei, dedicată cercetărilor de sociologie rurală, carieră ce avea să îi fie frântă de mecanismele de anihilare și represiune comunistă, care ținteau atât elita politică, cât și elita intelectuală românească interbelică.
Memoriul adresat (copia documentului care a fost trimis CC), într-un alt context istoric, de Ștefania Golopenția, în iunie 1968, Comitetului Central al PCR, inserat în secțiunea de corespondență a volumului, este unul care surprinde tragedia abătută asupra familiei prin pierderea prematură (la doar 42 de ani), a lui Anton Golopenția, fiu, soț și tată a doi copii aflați încă la o vârstă fragedă (un fiu de 8 ani și o fiică de 11 ani – Sanda Golopenția, editorul volumului). Însăși informarea transmisă de Securitate legată de decesul soțului, descrisă de Ștefania Golopenția, mai târziu, în 1968, în documentul adresat conducerii de partid, evocă sinistrul momentului și mai ales lipsa oricărei urme de umanitate din partea slujitorilor regimului, în ciuda situației: „[…] peste un an, șapte luni și 25 de zile, în dimineața zilei de 11 septembrie 1951 (la orele 7), m-a chemat, din curtea blocului, un tânăr, cerându-mi să cobor. Odată jos, mi-a spus: «duceți-vă de urgență la Morgă». La morgă, am fost întrebată insistent cine m-a anunțat să vin (?) și ce mort cred că am eu acolo. Mi-a fost arătat apoi un cadavru, care avea pe picior un număr – șase sute și ceva. Era cadavrul soțului meu.“
Volumul, unul apărut în condiții grafice excepționale, include și o secțiune de fotografii de familie. Prin selecția inspirată a materialelor și prin inserarea nu doar a paginilor de însemnări, ci mai ales a corespondenței, volumul îngrijit de Sanda Golopenția, este o contribuție importantă și necesară în sfera memoriei, o restituire binevenită în efortul de reconstituire a trecutului României din secolul al XX-lea.