Alessandro Baricco, mărturisitorul lui Novecento călătorind printre limbi grație cărții și ecranizării lui Giuseppe Tornatore, totodată mărturisitorul despre Mireasa tânără cu care a ajuns și în România, a publicat un nou roman. Filosoful îndrumat de Gianni Vattimo, scenaristul, romancierul, eseistul italian a ales tăcerea (motivată) o bună bucată de vreme, pentru a reveni în 2023, cu un western metafizic, așa cum îl numește, intitulat Abel. Romanul e o stranie poveste fragmentată, greu de rezumat, aruncată în „spațiile acelea care zăceau mute, la marginea cunoscutului, în Vestul Sălbatic“ (p. 11), în proximitatea Neatinsului:
„[…] mai existau încă spații pe care nu le văzuserăm niciodată, pământuri de care nu aveam cunoștință. Dincolo de sârma ghimpată, dacă ridicai privirea de la ce făceai, le puteai vedea. Era neatinsul. Locuia în aparenta absență a animalului-om, adunat într-o singură răsuflare de uimire, sânge, spermă și oroare. Era ușor să-l percepi ca pe un soi de mister, dar se mai întâmpla ca în anumite momente de epifanie să ne apară ca o origine, sau destinație, în orice caz un destin. Părea să fie acolo de o mulțime de timp cu sarcina precisă de a ne aștepta.“ (p. 11).
Dar Vestul crud e doar un decor, un cadru adecvat pentru moartea omniprezentă, pentru lipsa de noimă, de reguli. Vagi norme transcend spațiile ca liniile de câmp electromagnetic, iar Neatinsul se întinde nu doar spațial, ci și dincolo de simțuri și de istorie. Decorul arid al manifestării a ceea ce Vestul Sălbatic înseamnă în înțelesul curent: violență și lipsa legii, compromisuri, inovație tehnologică și extinderea comunicațiilor, cucerire militară și măcel, migrație și accelerarea trecerii la industrializare, exploatare intensă și decimare, încercarea de stabilire a normelor și impunerea ordinii sunt o constantă în paginile acestui roman de dimensiuni mici, publicat în colecția Raftul Denisei de la Humanitas Fiction, tradus în română de Gabriela Lungu, cea care a dat viață în română și cărților unor Pier Paolo Pasolini ori Dacia Maraini, care nu s-a speriat să se apropie de Giuseppe Tomasi di Lampedusa și care i-a împrietenit pe români cu opera atât de profundă a lui Alessandro Baricco. Ariditatea decorului se reflectă în ariditatea scriiturii și în factualitate, adică în predominanța funcției referențiale în expunere. Aparent simplu, reductibil la fapte, textul lui Baricco pare a fi înregistrarea deopotrivă istorică și statistică a morții, ilustrată în text (și subtext) prin exercițiul execuției bărbaților din tribul Nootka: „[…] cu cât bărbații Nootka se prăbușeau la pământ, cu atât apăreau mai mulți peste tot, sprijinindu-se cu umărul de o verandă sau stând cu fundul pe un gard. Nu spuneau niciodată nimic, mureau fără un geamăt.“ (pp. 17-18). Strania și dezolanta imagine este redusă la simpla dispariție, la radiere, la ștergerea urmelor de viață dintr-un decor al umanității dezumanizate. Or, tocmai în această factualitate redusă postmodern la prevalența funcției referențiale se cască fisurile metafizice.
Aparent fără șansa cultivării acestor fisuri în solul deșertic al textului adus median la gradul zero al scriiturii, oscilând între arșița și frigul ordinii circadiene impuse prin decorul poveștii: „Mi-am petrecut nopți întregi citind Platon, Sfântul Anselm și Spinoza. Nu înțelesesem nimic, dar am rămas cu un soi de sensibilitate la o culoare deosebită. O cadență singulară în gândurile mele, un accent străin în vorbire.“ (p. 58), Alessandro Baricco reușește pe de o parte să se joace cu emoțiile cititorilor, iar pe de alta să îi arunce în profunzimea unei altfel de interpretări, să lase duhul metafizicii să plutească peste Vestul lipsit de spirit:
„Dar rana trăiește în noi fără să fie găsită, ca o forță pură care tace sub strălucirea pielii, pregătindu-se să devină. Aristotel credea că întreaga realitate e construită în felul acesta, nu doar întâmplarea specială a rănii, și a mers atât de departe încât a inventat un cuvânt, entelehia, pentru a indica tensiunea care torturează lumea întreagă, trecerea ei de la intenție la lucrul în sine. De la putere la gest. En în greacă înseamnă înăuntru. Telos, scop. Entelehia. Un scop în profunzimea lui. Îl caut sub degetele mele. Închid ochii ca să pot simți cel mai mic ecou, cea mai mică vibrație. Nu o curiozitate, nu mă interesează să știu cum voi muri. Atâta doar că Rana mea îmi aparține, vreau să trăiesc în ea, vreau să o țin cu mine tot timpul, nu să o risipesc într-o clipă a morții. E partea cea mai intimă și mai adevărată din mine. O aștept. O caut.
Ceea ce Aristotel numea entelehia, altor oameni, la multe secole după aceea, li s-a părut esența lui Dumnezeu, modul său de a fi. O imagine ca o Intenție fără timp. Nu se cunoaște încă o formă mai rafinată de ateism.“ (pp. 76-77).
Adâncimile unei forme de împlinire dureroasă născută din înțelepciunea antică, a unei forme de motivare, de urmărire a scopului lăuntric, se cască în textul aspru și prăfos al aventurii western. Însăși preocuparea pentru natura existenței, a realității acesteia prăfoase – trimiterea la Aristotel nu este întâmplătoare, cu atât mai mult cu cât filosoful macedonean proiectase acest „dincolo de natură“ (meta + physis) – e dovada angajării în subtext în raport cu cele două căi ale metafizicii, și cea academică, privitoare la înțelegerea filosofică și științifică a lumii, și cea vulgarizată, a ocultismului, șamanismului, prezicerii. Ambele sunt ipostaze ale căutării în afara orizontului arid al textului postmodern (Alessandro Baricco, discipolul lui Vattimo, subminează „gândirea slabă“ a postmodernității nivelatoare prin această stranie eliberare a metafizicii în Vestul sălbatic al umanității; o făcuse altfel și în unul dintre romanele precedente, Mireasa tânără, prin readucerea la viață a autorului,) și ambele dau roade. În contrapondere cu Maestrul care îi pune lui Abel în brațe operele marilor filosofi, care îi înlesnește accesul la metafizica academică, o vrăjitoare (bruja, în spaniolă) în măsură să rezume existența umană la înțelesurile simple ale unei profeții, resemantizează lumea în ciuda empirismului și istorismului lui David Hume (pp. 97-101) și arată lumea ca fiind iluzorie:
„De data aceasta, Joshua mi-a dezvăluit un secret, care, mai târziu, ca o sămânță, avea să încolțească în mine, de-a lungul mai multor ani și al multor gânduri dureroase. Mi-a spus că trebuie să fiu atent pentru că, deși viața curge aparent ca un râu, de la munte spre mare, în același timp curge însă și în direcția opusă, urcând către izvoare. Așa că raționamentul despre înainte și după este.“ (p. 97).
Antiistoric, resemantizând și reorganizând marile narațiuni religioase sau provenite din superstiții, Baricco reconfigurează universul postmodern simplificând lumea la propria reflectare în interioarele egoficționale. Textul său beneficiază de artificiile scriiturii postmoderne, dar nu se lipește ideologic de crezurile în slăbirea gândirii și în demantelarea marilor narațiuni. Prozatorul italian devine tot mai atent la infratext, mizele sale se mută din planul narațiunii în cel al poziționării în raport cu un mod al angajării narative, fără să caute adepți, ci doar încercând să facă ordine într-un Vest sălbatic al scriiturii. Alessandro Baricco e un fel de șerif Abel Crow într-un spațiu de la marginea (temporală) a cunoscutului, într-o postmodernitate a lipsei de normă.
Pe de o parte, decorul de un real incontestabil al Vestului Sălbatic este expus cu cinismul din subgenul cinematografic Western Spaghetti, cu prim-planuri artistice remarcabile, pe de alta, Vestul sălbatic metafizic ori cronotopul postmodern este redat în tușe simple, conturând o istorie fragmentată a umanității și cunoașterii, engramată în interioarele protagonistului. Cu repere vagi atât în Vestul real cât și în cel metafizic, lipsit de liniaritate cronologică, urmând un parcurs deconstructiv aplicat unei filosofii a deconstrucției – Alessandro Baricco folosește instru mentarul postmodern pentru a reconstrui, pentru a reconfigura sisteme de valori demantelate deunăzi, pentru a reîntemeia o metafizică nece sară –, romanul are un ritm al său, o muzică în măsură să treacă dincolo de granița limbii, grație traducerii fluide a Gabrielei Lungu. Ritmul variază de la allegro la prestissimo în episoadele în care factualitatea cinică iese în prim plan, cu vagi insule lento și grave, cu focalizare cinematografică pe interioarele contemplării, conștientizării, risipirii realității ca iluzie.
În această poveste în care profilurile nu sunt tributare rezonanțelor patronimice pe care le importă din metanarațiuni, recompunând totuși metanarațiunile, fără a permite ca de pildă numele Abel să poarte transparent aluviunile sale mitologice – romanul poate fi citit și ca istorie răsturnată și ca reconfigurare a unei ordini împământenite în mentalul colectiv –, Alessandro Baricco reușește să transmită vibrația pe care o surprinde din primele cuvinte ale textului, vibrația care face ca textul să existe dincolo de realitatea de care nu mai poate da seama referențialitatea. Simțind această vibrație, cititorul nu rătăcește, chiar dacă textul e departe de a fi o hartă. Ba chiar contribuie la așezarea pieselor în acest puzzle incomplet.